Bio-tehnologie anti-dragoste

lacate

 

Remedii anti-dragoste

Un studiu, denumit „Dacă aş putea să mă opresc să te iubesc: Bio-tehnologie anti-dragoste şi etica unei depărţiri chimice” realizat de Earp, Wudarczyk & Savulescu în 2013, pune problema iubirii dăunătoare şi a eticii unor astfel de remedii.

Autorii evidenţiază că, aşa cum zice şi proverbul „dragostea doare”, durerea şi dificultăţile nu pot fi evitate în relaţiile intime.

Câteodată, acest lucru poate fi benefic, deoarece greutăţile pot duce la auto-dezvoltare, auto-cunoaştere şi alte aspecte benefice. Dar alteori, dragostea poate fi de-a dreptul periculoasă.

Poate lega o soţie sau un soţ de abuzatorul său domestic, poate împinge un adult fără scrupule către implicarea sexuală cu un copil, poate pune pe cineva sub vraja insidioasă a unui lider religios şi poate chiar inspira omuciderea alimentată de gelozie.

Astfel se pune problema, cum poate fi diminuată această devoţiune periculoasă?

În antichitate se utiliza flebotomia (scurgerea sângelui) pentru vindecarea unui individ de dragoste. Neuroştiinţele moderne şi dezvoltările din psiho-farmacologie deschid căi de intervenţii posibile care s-ar putea să funcţioneze.

Dar aceste dezvoltări nu sunt lipsite de controverse şi ridică întrebări profund morale despre utilizările potenţiale şi întrebuinţarea greşită a unei biotehnologii antidragoste.

Intervenţii anti-dragoste

Intervenţiile antidragoste pot fi separate în funcţie de sistemele (descrise în alt articol) pe care le ţinteşte, dorinţă, atracţie ataşament.

Pentru dorinţă sunt utilizate, antidepresive şi reducerea libidoului prin reducerea nivelului de testosteron, fiind utilizate mai ales în cazul parafiliilor (pedofilia, voyeurismul, masturbarea publică, utilizarea compulsivă a prostituatelor, tendinţa de a comite un viol şi dorinţe masochiste problematice).

Pentru atracţie sunt utilizate medicamentele pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, după ce s-a ajuns la concluzia că acelaşi sistem este implicat în ambele.

Pe viitor s-ar putea să existe un tratament derivat din efectul Westermarck (oamenii care trăiesc în proximitate apropiată în primii ani ai vieţii, devin desensibilizaţi unul pentru celălalt ca potenţiali parteneri).

Pentru ataşament, se anticipează că vor putea fi utilizate medicamente de tipul celor folosite în dependenţe, inhibitoare de dopamină, oxitocină şi vasopresină.

Există studii pe animale care arată că aceste medicamente interferează cu ataşamentul, dar nu şi cu dorinţa sau atracţia.

Ce părere aveţi?

Pare de-a dreptul malefică dezvoltarea unor medicamente împotriva iubirii şi dragostei care să fie disponibile, ieftine şi poate cu efecte adverse reduse (mulţi părinţi şi-ar dori asta pentru copiii îndrăgostiţi de persoana nepotrivită), de aici derivă şi problemele de ordin etic.

Pe de altă parte, în cazul sindromului Stockholm, când o persoană se îndrăgosteşte de abuzator, acea persoană nu vede dragostea sa ca fiind problematică, mai mult, consideră poate că violenţa este justificată sau că o anumită cantitate de violenţă este acceptabilă având în vedere beneficiile şi ar putea refuza un astfel de tratament. Iar atunci, cine i-ar administra aceste medicamente?

Să luăm un alt caz descris în articol, al unei femei căsătorite pe care o chema Bonnie:

„……Viaţa a devenit un calvar după asta. În următoarele două luni abuzul era nonstop. Rob mă ţinea într-o stare continuă de teroare. Nu sunt o băutoare, dar îmi turna un rom cu cola în faţă şi îmi spunea să beau. Mă lovea în stomac sau în coapsă dacă n-o făceam. Am început să merg pe vârful degetelor în apropierea lui, cu frică de tot ce aş putea să zic sau să fac. Mi-a dislocat umărul de mai multe ori. Mă ridica şi mă dădea cu capul de etajere în living room….. o parte din mine ezita. Plângea şi arăta o remuşcare care mă făcea să uit propria durere. Pe urmă devenea romantic şi dulce, şi mă îndrăgosteam din nou de el….”

Exemple de cazuri în care astfel de medicamente ar putea fi utilizate poate continua, şi aici fiecare poate judeca beneficiile sau justificarea unei astfel de terapii. Dar se mai pune problema ca aceste medicamente să fie utilizate exact de cei care nu au nevoie.

Adică dacă treci printr-o despărţire dureroasă (ceea ce e o experienţă normală) să iei direct medicamentul, fără a dezvolta mecanisme de coping sănătoase.

Concluzie

Să sperăm totuşi că medicamentele de acest gen nu vor fi accesibile prea curând, luând în considerare mai ales efectele adverse. Deocamdată să o luăm doar ca pe o temă de gândire şi de reflectare.

Aceste cercetări nu mă fac decât să remarc, aşa cum a exprimat şi Freud, că psihicul nostru este departe de a fi ceva unitar. El este mai degrabă un conglomerat în care diferite sisteme concurează pentru manifestare în conştiinţă şi în comportament.

Această concurenţă a unor componente diferite ale psihicului nostru poate face dificilă câteodată luarea unei decizii, şi poate duce la apariţia unui blocaj.

Totuşi, cunoaşterea mai bună a mecanismelor psihice şi neurologice ne poate face să nu judecăm persoanele care se află în ipostaze de neînţeles, la o primă vedere.

Şi să nu ne mai întrebăm de ce stă cineva cu altcineva în ciuda abuzurilor repetate. De ce nu se poate trece peste o dragoste neîmpărtăşită. De ce apar obsesii. De ce o persoană alege să nu divorţeze în ciuda neajunsurilor. De ce apare depresia după o despărţire. Ci să înţelegem.

 

 

Opinia dumneavostră este importantă, nu ezitaţi să o exprimaţi pe blog.

 

 

 

 

  • Earp B, Wudarczyk O, Sandberg A, Savulescu J – If I Could Just Stop Loving You: Anti-Love Biotechnology and the Ethics of a Chemical Breakup, Am J Bioeth, 2013.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *