Despre spălarea creierului de către părinţii aflaţi în divorţ

caverna_luminoasa

Sindromul de Alienare Parentală

Am fost solicitat cu puţin timp în urmă să emit o opinie ştiinţifică în ceea ce priveşte aplicarea unui diagnostic de alienare parentală în cazul unui divorţ în care sunt implicaţi copii.

Sindromul de alienare parentală redenumit tulburarea de alienare perentală a fost propus de Gardner în 1982 şi constă în denigrarea unui părinte de către celălalt părinte şi spălarea creierului copilului cu intenţia de a depărta (aliena) copilul de unul dintre părinţi. (Price & Pioske, 1994)

Practic este vorba de cazurile de divorţ sau de neînţelegeri în familie în care unul dintre părinţi îl vorbeşte de rău pe celălalt părinte pentru a-i îndepărta pe copii de el sau ea.

Există o întreagă dispută ştiinţifică în ceea ce priveşte aplicarea diagnosticului de alienare parentală.

Unii cercetători şi profesionişti solicită utilizarea acestui diagnostic şi includerea lui în cele mai recente ediţii ale manualelor internaţionale de diagnostic, DSM V şi ICD 11.

Alţi cercetători sunt mai reticenţi în utilizarea unui astfel de tip de diagnostic.

Eu nu mă concentrez pe evaluările în scopuri juridice, dar ca psiholog clinician cu drept de liberă practică şi cu experienţă clinică, am competenţele necesare pentru a pune un diagnostic sau pentru a emite o opinie ştiinţifică în ceea ce priveşte diagnosticul tulburărilor mentale şi de comportament.

Inventariind literatura ştiinţifică de specialitate, manualele de clasificare a tulburărilor mentale şi de comportament şi declaraţia asociaţiei psihologilor americani (APA) care manifestă reticență şi nu adoptă o poziţie clară în ceea ce priveşte pretinsul sindrom de alienare parentală, am ajuns la concluzia că acest diagnostic nu se poate aplica în mod oficial şi că poate fi înlocuit de alte categorii de diagnostic sau de o evaluare completă a copiilor şi adulţilor.

Există suficiente motive pentru a fi reticenți față de un astfel de diagnostic. Desigur, s-ar putea ca alți specialiști să aibă o opinie diferită, dar acest aspect nu este neobișnuit în psihologie sau medicină. Este important de a crea un dialog constructiv între preofesioniștii din domeniu.

Eu adopt poziția conforma căreia dezbaterea privind alienarea parentală ar fi mai potrivită pentru sălile de judecată decât pentru comisiile de clasificare a tulburărilor psihice (Houchin et. al. 2015).

Această poziție pune accentul pe faptul că aplicarea unui sindrom de alienare parentală ar folosi mai mult scopurilor juridice decât celor medicale.

Nu se pune problema dacă într-adevăr există alienare parentală, existența ei fiind confirmată, ci doar că nu este o boală psihică. Instanțele de judecată se pot ocupa de cazurile în care un părinte alienează copilul față de celălalt părinte fără invocarea unei tulburări.

 

 

Timothy M. Houchin, John Ranseen, Phillip A. K. Hash, and Daniel J. Bartnicki – The Parental Alienation Debate Belongs in the Courtroom, Not in DSM-5, 2015.

JOSEPH L. PRICE, PHD; AND KERRY S. PIOSKE – PARENTAL ALIENATION SYNDROME – A Developmental Analysis of a Vulnerable Population

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *