Infidelitatea – cauză sau consecință

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Infidelitatea sau multiplele fațete ale iubirii

Probabil cel mai frumos lucru despre noi, oamenii, este că venim înzestrați cu capacitatea de a iubi.

Momentele pentru care nu ne pregătește nimeni, însă, sunt infidelitatea și trădarea brusc, tot ce înainte părea desprins din basmele noastre preferate din copilărie, poartă acum culoarea degradării, promisiunile se dizolvă… Cât despre încredere? Cuvintele care altădată o defineau, acum se amestecă și se prefac în întrebări: „de ce eu?”, „de ce tocmai mie?”.

Infidelitatea nu vine cu instrucțiuni. Nu există niciun protocol pentru a fi om, pentru a înfrunta durerea- a noastră sau a celorlalți. Din acest motiv, ne ferim adesea să ne confruntăm cu ideea realității ei.

Acest fenomen nu doar că există, dar este una din cele mai frecvente probleme apărute în relațiile de cuplu și totodată cea mai bună dovadă a faptului că, indiferent ce valori sau principii avem despre noi înșine și lumea din jur, oricine poate fi supus greșelii.

Privind prin acest filtru al iubirii, majoritatea dintre noi percepem infidelitatea nu doar ca pe o formă de trădare sau încălcare a unei promisiuni, dar de multe ori și ca pe o formă de comportament imoral. Acest lucru se reflectă inclusiv din punct de vedere istoric, în societate: în trecut, înșelatul era unul din puținele motive care le oferea oamenilor permisiunea de a apela la divorț. Din perspectivă evoluționistă, infidelitatea semnalizează diversitatea unor resurse reproductive importante. Văzută printr-o perspectivă psihologică, însă, ea poate însemna nevoi neîmplinite și comunicare deficitară. Toate aceste teorii ne conduc, însă, spre o singură întrebare: cum o gestionăm?

Cine? Cum? De ce?

Atunci când ne referim la o relație, cu toții putem fi de acord că angajamentul este una din componentele esențiale ce stau la temelia sa. Profunzimea cu care ne implicăm, sacrificiile pe care suntem dispuși să le facem pentru binele comun, compromisurile, sau chiar timpul dedicat celuilalt- toate acestea sunt considerate eforturi firești. Semnalul de alarmă se trage, însă, atunci când aceste elemente devin tot mai rare.

Studiile arată că persoanele care au un angajament mai crescut față de relațiile lor tind sa fie mai puțin infidele. Explicația: suntem mult mai motivați să respingem potențiale alternative (ispite) pentru a ne proteja relația, iar când acestea apar, este mult mai probabil să luăm în considerare consecințele lor pe termen lung.

De vreme ce nevoile fiecăruia dintre noi sunt diferite, așteptările diferă și ele de la un partener la altul. Totuși, atunci când ne „măsurăm” gradul de implicare într-o relație, cel mai adesea ne raportăm la satisfacția pe care o avem- sau mai simplu spus, cât de fericiți suntem în relația noastră, ce beneficii ne aduce aceasta, cât de bine ne simțim cu celălalt.

Un alt element important (chiar dacă ne place sau nu să recunoaștem) îl reprezintă oportunitățile- potențiala plăcere furnizată de factori din afara cuplului, cum ar fi alte persoane sau chiar ideea de singurătate. Investițiile pe care le facem în calitate de parteneri- adică lucrurile pe care le-am pierde dacă relația s-ar sfârși, cum ar fi posesiuni materiale sau prieteni, sunt și ele la fel de importante, deși mai puțin evidente. Ca în aproape orice alt „sector” al vieții, este de preferat să nu plecăm dintr-un loc cu mai puțin decât am venit.

Arată, însă, diferit culisele infidelității în funcție de gen? Femeile se angajează mai des în relații extraconjugale atunci când se simt neglijate, pe când bărbații sunt mai degrabă motivați de curiozitate și dorința de explorare. Reacțiile emoționale diferă și ele: bărbații se simt mai trădați de infidelitatea sexuală, fizică, pe când femeile sunt mai afectate de infidelitatea emoțională– ideea partenerului care dăruiește unei celeilalte din sentimentele, timpul sau atenția sa.

Toate aceste teorii nu fac decât să ne arate evidentul: nu există definiție universală pentru trădare. Fie că suntem în pielea celui care înșală, ori că trăim dureroasa experiență de a fi înșelat, acțiunile noastre sunt ghidate de propriul set de principii, valori, și dincolo de toate, emoții.

Concluzia: ca în majoritatea situațiilor din viață, în teorie ecuația unei relații fericite sună simplu: două persoane asumate și o singură promisiune. Unde intervine problema? Ca să o cităm pe prințesa Diana în celebrul său interviu din 1995: „Eram trei în acest mariaj… așa că era cam aglomerat.”

Infidelitatea- cauză sau consecință a destrămării unei relații?

Am descris, în introducere, partea cu adevărat frumoasă a unei povești de dragoste. Împreună, am mai putea găsi încă o infinitate de figuri de stil pentru a descrie emoțiile ce vin la pachet cu iubirea.

Când cortina se lasă și acestea dispar, însă, de cele mai multe ori ce iese la iveală cu adevărat este o relație erodată, prost gestionată de ambele părți.

Astfel intră în scenă neajunsurile, liniștea este înlocuită de tensiune, iar în atmosferă plutesc întrebări. De aici până la infidelitate mai e doar un pas- nu mic, dar de cele mai multe ori îndeajuns de accesibil încât să fie luat în considerare.

Prin urmare, când discutăm despre trădarea din interiorul unui cuplu, este la fel de important să investigăm și fondul pe care a survenit aceasta. Nu este deloc un secret că, de cele mai multe ori, tindem să invalidăm sentimentele persoanei care înșală, concentrându-ne mai degrabă pe vina acesteia. Ele ne pot oferi, însă, indicatori valoroși în legătură cu lucrurile care au mers prost în relație. Ce l-a determinat să acționeze astfel? A fost o simplă curiozitate, o dorință de explorare sau materializarea unor suferințe și nemulțumiri acumulate?

Nu este o regulă, desigur, dar oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem, de multe ori vina se împarte la doi.

Trecând către un registru mai empatic, este la fel de necesar să vorbim și despre cealaltă parte a baricadei: persoana înșelată. Care sunt consecințele infidelității asupra unui partener rănit?

Sentimentul cronic al dezamăgirii, gândurile ce se transformă în nopți nedormite, acel vid interior ce nu poate fi umplut cu nimic altceva în afară de confuzie și furie pe celălalt. „Nu-mi pot scoate imaginile din minte!”–  scenarii și imagini ce se derulează iar și iar.

Pentru aceia dintre noi cărora aceste emoții le sună cunoscut, nu mai este nevoie de nicio descriere: suferința unei trădări merge până în adâncul ființei noastre, răstălmăcind tot ceea ce credeam despre oameni până atunci și dându-ne peste cap seturi întregi de convingeri despre lume.

De cele mai multe ori, această rană emoțională se vindecă extrem de greu. Nu este greșit, astfel, să invocăm noțiuni precum cea de „eveniment traumatic”. Creierul nostru poate fi atât de afectat încât să se comporte ca după un accident sau o întâmplare tragică; posibila pierdere a celui de lângă noi, sentimentul că altă persoană a fost aleasă în defavoarea noastră (deci a fost mai bună, mai demnă?), ruperea unei legături pe care o credeam intangibilă- toate acestea se traduc printr-un puternic impact emoțional.

Există speranță de reparare a relației?

Deși infidelitatea se sfârșește de cele mai multe ori prin despărțire sau divorț, statisticile spun că partenerii care fac eforturi active pentru împăcare, printr-o atitudine deschisă, înțelegătoare sau căutarea unui sprijin în exterior precum terapia de cuplu, au șanse reale să își salveze relația.

În anul 2002, M. Olson ne-a permis, prin studiul său, să pășim mai aproape de călătoria interioară a persoanelor afectate de această situație, oferindu-ne un model al schimbării dinamicilor în cuplu.

Prima fază este descrisă de el ca un „roller coaster”. În acest moment, haosul emoțional plutește în aer, iar urmările infidelității sunt încă proaspete și foarte prezente. Persoana înșelată simte emoții intense și contradictorii precum furie sau vină, iar în unele cazuri poate să intervină, prin contrast, și o apreciere mai profundă pentru ideile de familie sau iubire în general.

Tot acum poate să apară și sentimentul de recunoștință (apariția acelui element care, în sfârșit, le-a „deschis ochii”!) sau, după caz, dorința de a repara relația.

În faza a doua, emoțiile încep să scadă în intensitate, iar cuplurile care inițial au avut o legătură mai profundă și au acceptat de comun acord că pot trece peste situația neplăcută, încep să facă eforturi pentru găsirea unor soluții– în acest punct, angajamentul puternic față de cuplu/ familie, despre care vorbeam mai devreme, este un factor critic pentru vindecare.

Ultima fază este caracterizată de reconstruirea încrederii, și implică noțiuni precum responsabilitate, comunicare și iertare. Cuplurile care ajung până aici se concentrează mai mult pe rezolvarea cauzelor care au dus la infidelitate (mai mult „de ce” decât „cum”)  și pe menținerea și întărirea legăturii care a stat inițial la baza relației.

Despre vindecarea în doi

Este important să înțelegem că dezvăluirea poate reprezenta un adevărat proces, ci nu doar un eveniment singular. Încercarea partenerului „vinovat” de a ne expune perspectiva sa, de a ne ilustra cum s-au văzut și simțit lucrurile prin ochii săi, ar trebui încurajată și ascultată, odată ce ne-am decis împreună că evenimentele pot fi „date uitării”.

Reproșurile reprezintă o tendință a noastră naturală, umană de a ne exprima frustrările față de celălalt; într-o situație delicată precum repararea unei relații în urma infidelității, ele pot îngreuna procesul, descurajând sinceritatea partenerului.

Virtuți precum capacitatea de iertare și răbdarea sunt acum cruciale și condiționează fragilitatea noțiunii de „viitor în doi”.

De aceea, o relație afectată de infidelitate se poate vindeca numai ajutată de sinceritatea și răbdarea ambilor, gata să își asume contribuțiile atât la problema cu care se confruntă, cât și la soluțiile acesteia.

 

 

Surse:

Blow, A. J., & Hartnett, K. (2005). Infidelity in committed relationships ii: A substantive review. Journal of marital and family therapy31(2), 217-233.

Drigotas, S. M., & Barta, W. (2001). The cheating heart: Scientific explorations of infidelity. Current directions in psychological science10(5), 177-180.

Olson, M.M., Russell, C.S., Higgins‐Kessler, M. and Miller, R.B. (2002), Emotional Processes Following Disclosure Of An Exramarital Affair. Journal of Marital and Family Therapy, 28: 423-434

Previti, D., & Amato, P. R. (2004). Is infidelity a cause or a consequence of poor marital quality?. Journal of Social and Personal Relationships21(2), 217-230.

Shackelford, T. K., & Buss, D. M. (1997). Cues to infidelity. Personality and Social Psychology Bulletin23(10), 1034-1045.

Shackelford, T. K., LeBlanc, G. J., & Drass, E. (2000). Emotional reactions to infidelity. Cognition & Emotion14(5), 643-659.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *