Când ar trebui ca părinții să apeleze la un psihiatru pentru copii?
În practica mea până acum, am observat o problemă ( teama de psihiatru) care împiedică părinții să solicite ajutor de specialitate atunci când se confruntă cu diverse probleme care nu țin de corp, ci de o altă parte importantă a noastră, ca oameni: mintea.
Această problemă o numesc “teama de psihiatru”, fie el specialist în copii sau adulți.
Este înțeles să ne fie teamă, ca părinți, de orice problemă, tulburare sau boală ce poate influența bunăstarea copilului nostru, fie ea fizică sau mentală.
Această frică cred că se naște din stigmatizarea persoanelor ce suferă de tulburări mentale severe, asocierea psihiatriei cu aceste tulburări și cu speranțele limitate la o existență normală sau chiar la succes în viață.
Însă realitatea este alta; sănătatea mentală fiind la fel de importantă ca cea fizică, nevoile de ordin mental necesitând la fel de multă atenție ca orice altă nevoie fizică, iar prevenirea problemelor minții fiind o prioritate.
Altfel spus, un psihiatru pentru copii poate interveni, identifica la timp și ajuta la rezolvarea problemelor, înainte ca acestea să ajungă la agravare și cronicizare.
O altă posibilă frică se naște din limitările psihiatriei convenționale, care se bazează fundamental pe descoperirea, clasificarea și denumirea problemelor (diagnosticarea).
Rolul psihiatrului pentru copii
Categorizarea problemelor, denumite de medic simptome, are rolul de a facilita stabilirea unui diagnostic pentru a înțelege mai bine și a trata persoana.
De aici și frica, generată de ideea neplăcută de a fi diagnosticat și de a fi nevoie ca o persoană să fie tratată, ducând la teama de a nu fi judecat și poate chiar la devalorizare prin plasarea problemei în interiorul persoanei.
Plasând problema în interiorul copilului (ca de exemplu în cazul diagnosticului de ADHD), se poate ajunge la patologizarea copilului și la afectarea stimei de sine și poate chiar a imaginii.
Cam așa funcționează mecanismul din spatele fricii de a ne adresa psihiatrului, mai ales dacă problemele nu par a fi foarte mari și nu suntem îndemnați de vreo autoritate să ne prezentăm la consult.
Abordarea psihoterapeutică bazată pe soluții vine cu ideea că problema nu este plasată în interiorul copilului sau persoanei; problema este o entitate de sine stătătoare și poate fi abordată prin găsirea soluțiilor pentru a o rezolva.
Eu personal rezonăm cu această teorie; consider că diagnosticul în psihiatrie este necesar, însă nu trebuie să fie identitar.
Un diagnostic corect ajută la rezolvarea problemei
El ne ajută să dăm un nume problemei pentru a găsi mai apoi soluțiile potrivite. Dacă nu am apela la ajutorul unei persoane specializate în a da nume problemelor – psihiatrul – nu am ști ce soluții sunt potrivite pentru problema noastră și ce tip de psihoterapie, oferită de un psiholog sau psihiatru, ar fi cea mai potrivită.
Psihoterapeuții Judit Milner și Jackie Bateman, în cartea lor “Working with Children and Teenagers Using Solution-Focused Approaches”, ne transmit, nouă specialiștilor, două sfaturi esențiale:
- Să avem grijă în ce fel și în ce măsură facem uz de diagnostice, să avem în vedere scopul lor dar și impactul lor asupra persoanei.
- Să avem mereu în minte o listă cu avantajele și dezavantajele aduse de acestea.
Având mereu în minte aceste sfaturi, și având o perspectivă duală de psihiatru și psihoterapeut, trag un semnal de alarmă și vă ofer încurajarea de a vă adresa cu încredere specialistului, pentru a depista problemele la timp și a le da un nume în scopul de a găsi soluții personalizate.