Despărţirea cauzează dificultăţi sau aduce beneficii

Despărţirile în cazul unor relaţii romantice sunt foarte greu de suportat şi adesea ele duc la tot felul de consecinţe. Nu puţine sunt cazurile în care depresia se instalează imediat după despărţire sau după un timp. Totuşi unele persoane fac mai bine faţă despărţirilor, pe când altele se descurcă mai greu.

Despărţirea poate fi şi ceva foarte pozitiv, deoarece ea duce la creştere personală. Tashiro & Frazier, au descoperit că după o despărţire, persoanele implicate au raportat o creştere a încrederii în sine, mai bune abilităţi de comunicare şi relaţii mai bune cu cei din jur.

Problema care se pune este următoarea: Care sunt lucrurile care fac o persoană să sufere după o despărţire şi să treacă mai greu peste ea şi care sunt lucrurile care fac o persoană să treacă cu succes peste despărţire?

Etapele despărţirii

După despărţire, fiecare trece printr-un proces, Bowlby (1980) identifică trei etape ale despărţirii: protestul, care include plânsul, furia, neîncrederea şi încercările de a restabili legătura, disperarea şi tristeţea iar ultima fază este reorganizarea ierarhiei în ataşament ce duce în final la deataşare. Reorganizarea ierarhiei se face prin înlocuirea în vârful ierarhiei cu un nou partener şi mutarea fostului partener pe o treaptă mai joasă, în cazul unui deces, imaginea partenerului ramane in mod simbolic pe o treaptă superioară.

Mecanisme implicate

Cum la nivelul creierului apar schimbări atunci când apare îndrăgostirea, schimbări care dau o stare de euforie şi plăcere, în cazul despărţirii, Najib & co. (2004) arată că în creier sunt activate şi dezactivate regiuni care sunt implicate în tristeţe, suferinţa din doliu şi depresie. Suferinţa rezultată în despărţire este foarte asemănătoare cu suferinţa rezultată în urma unei pierderi, ca şi în doliu. De aici şi şansele foarte mari de apariţie a depresiei.

Tipuri de ataşament şi despărţirea

Totuşi schimbările care se produc în creier nu sunt suficiente să determine consecinţele. Tipul de atasament dezvoltat de o persoană este un alt factor care influenţează modul în care acea persoană răspunde la despărţire. Persoanele cu un ataşament anxios resimt un distres mai mare după despărţire, faţă de cei cu ataşament evitant. Totuşi distresul mai mare este legat de o creştere personală mai mare, astfel cei cu ataşament anxios se vor dezvolta mai mult după o despărţire. Deşi cei anxioşi se învinovăţesc mai degrabă pe ei înşişi, şi au o părere mai puţin bună despre ei, aceste lucruri îi fac să se gândească mai mult la relaţii. Cei evitanţi reflectă mai puţin la relaţie, şi evitându-şi propriile emoţii, nu au şansa să fie foarte sinceri cu ei înşişi.

În ceea ce priveşte începerea unei noi relaţii imediat după despărţire, se pare că nu este neapărat ca persoanele cu ataşament anxios să se orienteze către o nouă relaţie după despărţire, dar că implicarea într-o nouă relaţie duce mai degrabă la creştere personală şi deataşare. Deoarece, fiind mai atenţi la greşelile pe care le-au făcut în relaţia anterioară, e mai puţin probabil să le repete în noua relaţie. Cei cu ataşament evitant, probabil că vor mai repeta greşelile din relaţii anterioare, dar nu le vor recunoaşte.

Investiţia în relaţie

Unele cercetari (Rhoades et. al. 2011) arată că despărţirea de persoana iubită are un impact mai ales asupra sănătăţii mentale dar şi asupra satisfacţiei de viaţă, având în vedere beneficiile pe care le au relaţiile, cum ar fi suportul social, implicarea sexuală, satisfacţia vieţii sau lipsa singurătăţii. Pe de altă parte, relaţiile romantice în care partenerii sunt implicaţi, sunt şi relaţiile în care partenerii investesc cel mai mult. Oamenii investesc foarte multe în relaţii şi împărtăşesc foarte multe lucruri, de la bani, la emoţii, la prieteni, copii, animale de companie sau spaţiul în care locuiesc. Totuşi pe măsură ce se investeşte tot mai mult în relaţii, despărţirile devin tot mai grele.

Rhoades et al. (2011) evidenţiază că despărţirea reprezintă un stresor semnificativ care este asociat cu creşterea distresului resimţit şi a insatisfacţiei de viaţă. Cel mai mare declin, a fost înregistrat la cei care au avut o relaţie în care au investit foarte mult, şi care s-au despărţit.    Iar la cei care au avut planuri de a se muta împreună sau planuri de a se căsători, declinul a fost şi mai mare. În ceea ce priveşte relaţiile care presupun coabitarea, acestea sunt mai greu de terminat, în parte datorită constrângerilor financiare, datoriilor sau animalelor de companie.

Aceeaşi cercetători au concluzionat că menţinerea contactului cu fostul partener duce la neclaritate în ceea ce priveşte despărţirea, nefiind ceva pozitiv. Mai interesant este că, să ai un copil nu schimbă nivelul de distres resimţit sau satisfacţia vieţii după o despărţire. Nici dorinţa de a termina relaţia, nu are un impact asupra vieţii după despărţire. Cel mai paradoxal rezultat este că terminarea unei relaţii fericite este mai uşor de suportat decât terminarea unei relaţii cu probleme. Fiind fericit, îţi este mai uşor să treci peste despărţire.

Va urma,

 

 

 

1. Bowlby J – Attachment and loss, 1980.
   
2. Marshal T C, Bejanyan K & Ferenczi N – Attachment styles and personal growth following romantic breakups: the mediating roles of distress, rumination and tendency to rebound, 2013.
3. Najib A, Lorberbaum J P, Kose S, Bohning D E, George M S – Regional Brain Activity in Women Grieving a Romantic Relationship Breakup, 2004.
4.  Rhoades G K, Kamp Dush C M, Atkins D C, Stanley S M, and  Markman H J – Breaking Up is Hard to do: The Impact of Unmarried Relationship Dissolution on Mental Health and Life Satisfaction, 2011.
5. Tashiro T, Frazier P – “I’ll never be in a relationship like that again”: Personal growth following romantic relationship breakups, 2003.