Tulburarea dismorfică corporală

tulburarea dismorfică corporală
Photo by Jalen Terry on Unsplash

Tulburarea dismorfică corporală sau  „Urât/ă”, „respingătoare” sau „arătând ca un monstru”?

Am ales sa descriu o tulburare psihiatrică frecvent întâlnită, cu afectarea severă în majoritatea ariilor vieții, fiind deseori subdiagnosticată, și anume, tulburarea dismorfică corporală (TDC). Aceasta implică o preocupare excesivă pentru unul sau mai multe părți ale aspectului personal, acestea fiind considerate neatractive, deformate, defecte sau „nu sunt corecte”, deși în realitate, aceste părți ale corpului arată normal; iar dacă este prezent un defect, este unul minor.

Preocuparea excesivă provoacă suferință semnificativă și interferează adesea cu funcționarea zilnică a persoanelor cu TDC.  Severitatea variază de la ușoară (adică mai ușor de gestionat) la extrem de severă.

Zonele corpului asupra cărora se manifestă îngrijorările

Preocupările se pot focusa asupra oricărei părți ale corpului. De obicei, includ fața sau capul – cel mai frecvent pielea, părul sau nasul. Persoanele se pot îngrijora, de exemplu, că părul lor este subțiat, dinții nu sunt suficient de drepți sau nasul lor este prea mare. S-ar putea să fie îngrijorați și de faptul că nu sunt suficient de musculoși, coapsele lor sunt prea grase sau pomeții lor sunt asimetrici.

În medie, în cadrul tulburării, pacienții sunt excesiv de preocupați de aproximativ cinci sau șase zone corporale diferite; cu toate acestea, unii se focusează pe o singură zonă, în timp ce alții se focusează, practic, pe fiecare zonă a corpului.

Preocupările legate de aspect au o calitate obsesivă, prin faptul că apar frecvent (în medie 1-8 ore pe zi); de obicei, persoanelor le este greu să le controleze.

Preocupările  sunt foarte tulburătoare și sunt asociate cu o stimă de sine scăzută, sensibilitate la respingere, anxietate și depresie, precum și sentimente de defectivitate, lipsă de demnitate, jenă și rușine.

 

Ritualurile

O altă caracteristică prezentă sunt comportamentele (ritualuri) destinate examinării, îmbunătățirii sau ascunderii defectului perceput. Multe dintre aceste comportamente (e.g, verificarea oglinzilor și căutarea reasigurării – din partea celorlalți) sunt considerate compulsive, prin faptul că sunt repetitive, consumatoare de timp și dificil de rezistat sau de controlat.

Câteva exemple de comportamente tipice des întâlnite în rândul persoanelor cu tulburare dismorfică corporală sunt:

  • Camuflare (e.g, cu poziția/postura corpului, îmbrăcăminte, machiaj, mână, păr sau pălărie, mască);
  • Compararea părții corpului cu cea a altora/examinarea aspectului altora;
  • Verificarea aspectului în oglinzi și alte suprafețe reflectante;
  • Angajare în intervenții chirurgicale, dermatologice sau alte tratamente cosmetice;
  • Îngrijirea excesivă (e.g, pieptănarea sau coafarea părului, aplicarea machiajului, bărbierirea, îndepărtarea părului);
  • Întrebări: căutarea asigurării sau încercarea de a-i convinge pe alții că defectul perceput nu este atrăgător.

 

Evitarea

Majoritatea persoanelor cu TDC evită mai multe situații sociale, deoarece se simt de obicei foarte conștiente și jenate de modul în care arată în prezența altor persoane; acestea cred că alții le consideră neatractive, urâte sau desfigurate.

De asemenea, sunt evitate si locurile cu o mulțime de oglinzi (e.g, magazinele); locuri în care corpurile lor vor fi mai expuse (e.g, plajă) sau locuri cu mulți oameni (e.g, centre comerciale). Unii oameni evită doar anumite situații, în timp ce alții evită practic orice situație în care alții ar putea să-i vadă.

Majoritatea pacienților cu TDC  caută și primesc tratament cosmetic (e.g, intervenții chirurgicale, dermatologic, dentar) pentru a diminua preocupările lor privind TDC, unii pacienți chiar încearcă propria intervenție chirurgicală, (e.g, un pacient a încercat să-și înlocuiască cartilajul nasului cu cartilajul de pui în forma dorită, Philips, 1996); Într-un alt caz, a fost folosită o armă pentru a face un lifting facial (Veale, 2000).

 

Cauze ale TDC

Cauza TDC pare să fie multifactorială, acest lucru implică o interacțiune complexă a factorilor de risc genetici și de mediu. Datele preliminare indică faptul că gena GABAA Y² poate fi implicată în tulburarea dismorfică corporală.

Factorii de risc de mediu pot include neglijarea, abuzul perceput în copilărie, tachinarea asupra aspectului, un accent prea mare asupra aspectului și afecțiunea scăzută din partea părinților.

 

Persoanele cu TDC au un scor foarte mare la măsurile de neuroticism și foarte scăzute la măsurile de extraversie și este posibil ca aceste trăsături să fie factori de risc pentru dezvoltarea tulburării.

De asemenea, s-au înregistrat disfuncții în diferite circuite neuronale ,cum ar fi amigdala, striatum și alte regiuni ale creierului, implicate în procesarea imaginii corpului, fețelor și emoțiilor faciale.

Studiile neuropsihologice au constatat că persoanele cu TDC tind să se concentreze excesiv asupra detaliilor stimulilor vizuali și verbali, cum ar fi, desenele abstracte și listele de cuvinte, mai degrabă decât asupra atributelor figurale globale. Aceste constatări sunt în concordanță cu observațiile clinice la care pacienții participă selectiv și se concentrează excesiv asupra detaliilor specifice ale aspectului lor sau a defectelor minore.

 

Perspectiva modelului cognitiv comportamental asupra TDC

Se consideră că emoțiile și comportamentele sunt determinate de interpretarea evenimentelor. Astfel, nu o situație în sine determină ceea ce simte o persoană, ci modul în care persoana o percepe.

Deoarece se întâmplă automat și repede, majoritatea oamenilor își acceptă în mod necritic percepțiile despre situații sau evenimente ca fiind adevărate și nu conștientizează faptul că fac interpretări. În schimb, majoritatea oamenilor observă doar schimbarea emoției care urmează interpretării.

Dar de ce o persoană interpretează aceeași situație diferit față de altă persoană?

Diferite interpretări izvorăsc din credințe diferite.

 

Începând din copilărie, oamenii dezvoltă credințe sau înțelegeri despre ei înșiși, despre ceilalți și despre viață.  Persoanele sănătoase atribuie puțină importanță defectelor minore ale aspectului sau gândurilor intruzive negative despre aspectul lor. Prin urmare, experimentează un disconfort mic atunci când au astfel de gânduri, ignorându-le sau respingându-le cu ușurință.

Cei care dezvoltă TCD  acordă o atenție excesivă defectelor percepute, poate mai ales în momente de stres sau stare de spirit scăzută. Ei interpretează imperfecțiunile minore ca semnalând defecte personale majore, deoarece dețin credințe predispozante sau presupuneri învățate anterior.

De obicei, TDC se declanșează în adolescență. Pare să fie mai frecvent genului feminin, însă afectează și genul masculin. În populația generală estimările preliminare sugerează că TDC poate fi comună, cu o rată de 1,7-2,4%.

 

Tratamentul cosmetic în TDC

Aproximativ două treimi dintre persoanele cu TDC primesc tratament cosmetic cu scopul de a diminua preocupările lor legate de TDC. Aproximativ 40% dintre pacienți primesc tratament dermatologic, iar aproximativ 20-40% au intervenții chirurgicale estetice. Mulți alții primesc tratamente dentare și alte tipuri de tratamente non-mentale.

Cu toate acestea, majoritatea pacienților sunt nemulțumiți de rezultatele unui astfel de tratament, care de fapt poate agrava simptomele TDC.

 

Terapia cognitiv comportamentală ca tratament în TDC

Există puține evidențe pentru tratamente psihologice în vederea tratării TDC.  Terapia cognitiv-comportamentală este cel mai bine studiat și cel mai promițător tip de psihoterapie pentru TDC. Este un tratament practic, focalizat pe „aici și acum”, care se concentrează pe schimbarea gândurilor și comportamentelor problematice.

 

 

 

 

Bibliografie

Cash, T. F. (2008). The body image workbook: An eight-step program for learning to like your looks (2nd ed.). Oakland, CA: New Harbinger.

Cotterill, J. A. (1996). Body dysmorphic disorder. Dermatologic Clinics, 14(3), 457–463.

Feusner, J. D., Townsend, J., Bystritsky, A., & Bookheimer, S. (2007). Visual information processing of faces in body dysmorphic disorder. Archives of General Psychiatry, 64(12), 1417–1425

Grant, J. E., Kim, S. W., & Crow, S. J. (2001). Prevalence and clinical features of body dysmorphic disorder in adolescent and adult psychiatric inpatients. Journal of Clinical Psychiatry, 62(7), 517–522.

Wilhelm, S., & Neziroglu, F. (2002). Cognitive theory of body dysmorphic disorder. In R. Frost & G. Steketee (Eds.), Cognitive approaches to obsessions and compulsions: Theory, assessment, and treatment (pp. 203–214). Amsterdam: Pergamon/Elsevier Science.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *