Stai pe malul oceanului, cu o țigară în mână, iar aerul rece îți pătrunde în piele.

Valurile se lovesc de țărm, neobosite și puternice, la fel ca de atâtea ori înainte. Simți frigul cum îți intră în oase și ești acolo, dar parcă nici nu exiști.

Ești viu, dar fără să trăiești cu adevărat. Fumul se ridică încet de pe buze, pierzându-se în noapte, și pentru o clipă te întrebi cum ai ajuns aici?

Să simți atât de mult și totuși nimic.

Există un confort ciudat în această amorțeală.

E ca un armistițiu tăcut între tine și lume, unde poți doar să exiști fără să simți fiecare muchie tăioasă a realității. Ești prins între a simți prea mult și a nu simți nimic.

Nu e tristețe. Nu e singurătate.

E doar un gol rece și tăcut, în care totul pare departe și estompat.

Parcă sufletul tău a făcut un pas înapoi, lăsând corpul să-și urmeze drumul în mod mecanic.

Uneori, nu e că vrei să nu simți nimic, ci pur și simplu a simți totul e prea copleșitor. Așa că alegi amorțeala.

Nu e o alegere întâmplătoare; e un mecanism de apărare atunci când viața devine prea intensă. Poate ai avut încredere prea mare, ai iubit prea adânc, și totul s-a destrămat.

Ai învățat că a simți prea mult înseamnă să te frângi. Așa că renunți să mai aștepți ceva. Te retragi, te detașezi, ridici ziduri și te convingi că amorțeala e mai sigură.

E un confort ciudat, dar te protejează de haosul de a fi om.

Amorțeala nu înseamnă că nu simți nimic. E mai degrabă un zumzet surd de goliciune. Nu înseamnă că vrei să mori, dar nici că vrei să trăiești cu adevărat.

Doar ești acolo, prins între cele două stări. Uneori simți prea mult. Alteori, nimic. Nu e nici tristețe, nici singurătate.

E un spațiu gol și tăcut, unde viața pare estompată, ca și cum te-ai privi de undeva de departe.

Când ești în starea asta, ajungi să tânjești după cele mai simple lucruri. Briza oceanului care îți lovește fața, reamintindu-ți că încă ești aici.

Mirosul ploii care te ancorează pentru o clipă. Căldura soarelui pe trupul tău, ca o îmbrățișare tăcută din partea universului.

Păsările care cântă la răsărit, o aducere aminte că viața merge înainte, indiferent dacă o simți sau nu. Sunt acele momente mărunte care străpung ceața și te fac să simți ceva.

Doar pentru o clipă. Doar atât cât să conteze.

Nu sunt  eu împotriva lumii sunt eu împotriva oamenilor

Oamenii spun mereu că se simt singuri, ca și cum ar fi ei împotriva lumii. Dar nu e lumea, sunt oamenii. Sunt așteptările lor, modul în care te fac să te îndoiești de tine, să fii altcineva decât ești.

Natura nu face asta. Nu te judecă. Nu îi pasă cine ești sau ce ai făcut. Doar există.

De aceea, să fii singur în natură nu se simte ca singurătate. Nu trebuie să fii suficient de bun sau să te justifici. Nu trebuie să fii altcineva decât ceea ce ești.

Doar exiști. Poți să taci fără să fie stânjenitor. Poți să plângi, să stai liniștit sau doar să privești cerul, fără ca cineva să-ți ceară explicații.

Natura este constantă și sinceră. Florile înfloresc și mor. Valurile vin și se sparg. Anotimpurile se schimbă fără scuze. Natura este fragilă, dar rezistentă, are ritmul ei constant.

Nu încearcă să fie altceva. De aceea se simte sigură pentru că e autentică. Nu așteaptă nimic de la tine. Doar te lasă să fii.

Aici timpul nu contează

În viața de zi cu zi, timpul e nemilos. Termene limită, așteptări, fugă dintr-un loc în altul. Dar aici, timpul nu contează. Râul curge în continuare.

Soarele răsare și apune. Luna își ia locul. Stelele apar. Iar dimineața, păsările vor cânta. Poate vor fi alte păsări, dar și ele vor cânta. Natura este un ciclu mereu schimbătoare, mereu aceeași. Nu îi pasă dacă întârzii sau dacă te destrami.

Să fii în natură se simte ca un reset. Nu șterge durerea, dar o face mai ușoară. Nu te repară, dar îți oferă o pauză de la a fi frânt. Ești lăsat să stai acolo, în liniște, lăsând lumea să se învârtă fără tine.

Găsirea momentelor care contează

Poate că a fi viu nu trebuie să fie o revelație copleșitoare. Poate e vorba despre acele mici momente crude care îți amintesc că încă ești aici. O briză care te trezește.

Mirosul pământului după ploaie. Soarele care îți încălzește pielea. Poate că asta e suficient. Poate că a fi viu nu trebuie să vină deodată. Poate e în regulă dacă vine în fragmente.

Nu trebuie să te forțezi să simți. Nu trebuie să te grăbești să fii complet. Lasă acele momente mici să readucă viața înapoi și să te scoată din amorțeala ta. O respirație, un răsărit, un cântec de pasăre.

Pentru că uneori, asta e suficient. Doar să fii acolo, cu țigara arsă între degete, privind oceanul. Să te simți puțin mai prezent, puțin mai mult ca o umbră.

Poate că nu ești complet total, dar ești aici. Și acum, asta e suficient. Viața revine în aceste momente tăcute, amintindu-ți că, chiar și atunci când ești prins între amorțeală și simțire, ești încă viu. Și pentru moment, asta e suficient.