Cum să privim şi să ascultăm omul?
-pe baza unor aspecte din terapia centrată pe client-

Pentru a comunica cu maximum de eficienţă, pentru a înţelege pe deplin ce încearcă „celălalt” să transmită, pentru o mai profundă conexiune cu oamenii, este necesară o atenţie dedicată care să cuprindă întreaga fiinţă a interlocutorului – de la gesturi imperceptibile, până la semnificaţii complexe ce rezidă între cuvinte.

Carl Rogers, un vestit psiholog umanist, distinge trei niveluri de percepţie (organismic, senzorial şi simbolic) care pot explica, mai pragmatic, utilitatea şi importanţa acestui tip de atenţie.

Rogers folosea structura aceasta în propria sa metodă de terapie numită „Client-Centered Therapy” în care atenţia faţă de relatarea clienţilor era primordială, şi nu intervenţia propriu-zisă a terapeutului. În acest articol voi încerca să explic fiecare percepţie în parte, cu accent pe cea organismică – aceasta fiind subiectul principal al scrierii de faţă, să arăt rolul practic în comunicarea inter-umană şi spre final să expun, prin câteva exemple, aplicabiltatea cotidiană.

Primul nivel la care se realizează percepţia este organismul. Percepţia organismică- atunci când mediul oferă informaţii fără ca individul să fie conştient de ele. De exemplu: Când intru pe uşa sălii de curs primesc tot felul de informaţii despre cum să mă comport, despre ce îmi este permis să fac, şi ce nu, etc, fără sa derulez această listă conştient de fiecare dată.

Aceste norme au fost repetate într-atât de mult încât ele acţionează implicit. Se aseamănă foarte mult cu ideea de stimul subliminal care afectează cogniţiile şi comportamentul fără ca individul să realizeze cauzalitatea. Astfel, referitor la comunicare,
orice micro-gest pe care interlocutorul îl face îmi poate aduce informaţii preţioase dacă (şi numai dacă!) sunt atent îndeajuns – este vorba de o informaţie inconştientă care-mi va adapta comportamentul faţă de omul cu care vorbesc.

Al doilea nivel este percepţia senzorială- se realizează prin conştientizarea activărilor somatice (ale corpului); acestor experienţe încă nu le atribui o valoare simbolică, o semnificaţie, deci ele rămân neutre afectiv urmând sa le interpretez la nivelul simbolic.

Exemple de percepţii senzoriale: gol în stomac, durere în piept, tahicardie, etc. Acum, la al treilea nivel, la cel simbolic, încep să integrez influenţele mediului şi activările somatice într-un sistem de semnificaţii. Deodată golul în stomac nu mai este o experienţă pură în sine, ci este o consecinţă a faptului că fata de care îmi place mi-a zâmbit sau, că un prieten a avut un accident de maşină sau, că am luat o notă mică la şcoală.

Tot ce simt primeşte un sens- iar acest lucru are o importanţă magistrală deoarece o interpretare eronată poate duce la o viziune greşită asupra realităţii, la o mobilizare a energiilor comportamentale într-o direcţie dezadaptativă şi, în final, spre un răspuns incongruent cu situaţia în care mă aflu.

Un exemplu care cuprinde tot ce am discutat mai sus:

„Sunt la un bar aglomerat cu o fată pe care abia am întalnit-o şi începem să ne deschidem unul faţă de celălalt. B. îmi povesteşte despre sine; la un moment dat, după vreo două ore de discuţie, ajungem la o parte sensibilă din viaţa lui B.- o experinţă traumatică. Eu sunt puţin ameţit şi distras de gălăgia din jur şi nu observ că B. începe sa respire mai atipic, că i s-a schimbat puţin vocea şi că stă într-o poziţie închisă. Eu nu realizez cât de mult contează pentru ea această relatare pentru că nu sunt atent organismic, nu sunt receptiv acestor semne (micro-gesturi) la care, dacă aş fi fost atent, aş fi răspuns cu totul altfel, mult mai empatic, mult mai grijului la detalii, într-o manieră mult mai înţelegătoare, fără să-mi fi plănuit conştient să o fac.

În acest caz, semnele corpului ei mi-ar fi modelat comportamentul spre o legătură mult mai profundă. Aceasta ar fi o eroare în atenţie încă de la nivelul organismic. La nivel senzorial şi simbolic se poate întâmpla ca eu să povestesc lui B. ceva şi deodată lumea din jurul meu să izbuncească în râs şi eu să interpretez, eronat desigur, că oamenii au râs de ce am spus eu (ori asta nu se poate dată fiind gălăgia din bar şi că, cel mai probabil, a fost doar o coincidenţă). Asta ar fi un exemplu de incongruenţă cu realitatea care, poate, m-ar face să am un răspuns inadecvat la situaţie, cum ar fi să mă uit cu ură la cei din jurul meu, sau chiar poate să le reproşez ceva.”

Aceste aspecte trebuie implementate, mai mult decât în orice domeniu, în psihoterapie, dar eu am încercat să explic aceste concepte înafara domeniului psihologiei considerând că aplicabilitatea cotidiană, dar şi cea clinică, pot fi extrase deopotrivă din acest articol.

În concluzie, atenţia mea trebuie să fie focalizată integral pe individul cu care comunic, altfel nu voi putea avea un răspuns congruent cu relatarea interlocutorului. Cuvântul-cheie, dacă puteţi observa, este congruenţă.

Ascult şi răspund congruent cu povestea, simt congruent cu realitatea, reprezint acurat ceea ce simt la nivel simbolic astfel încât să fie congruent cu situaţia. Totul ţine de o atenţie deplină care să alinieze individul cu mediul în care se află pentru cea mai eficientă adaptare posibilă.