Scrisoare către copilul din noi

copilul_din_noi
Photo by Caleb Woods on Unsplash

În foarte multe cazuri apare o deconectare între adult și copilul din el – copilul care a fost odată. Sigur că nu e nevoie să ne comportăm copilăros pentru a ne simți conectați cu acel copil din noi (deși poate fi benefic să facem asta din când în când).

Această conectare ne poate ajuta să înțelegem mai bine anumite reacții ale noastre, comportamente sau dispoziții contextuale pe care nu reușim să le explicăm. Uneori, reacțiile noastre nu sunt cele ale adultului ci mai degrabă ale copilului și vin din emoții puternice – vinovăție, rușine, frică.

Deși reușim să raționalizăm contextul, este dificil să gestionăm și să înțelegem emoțiile care par să nu aibă legătură cu prezentul – sunt reacții emoționale experimentate mai degrabă de copil, în altă perioadă a vieții, în alt context, care se activează în situații similare.

De asemenea, conectarea cu el ne ajută să avem povestea noastră de viață, să conturăm o poveste intregrală și nu fragmentată – cum am fost, cum am devenit, cum am evoluat.

Un exercițiu care ne poate ajuta este scrierea unei scrisori către acel copil – ce am vrea să îi spunem? ce ne spune el? putem să empatizăm cu el? reușim să îi validăm emoțiile? reușim să îi explicăm realitatea astfel încât să înțeleagă că nu e nevoie să ducă o vinovăție care nu e a lui?

Sunt câteva întrebări care vă pot ghida. Desigur, fiecare scrisoare va fi diferită, asa cum fiecare copil (din noi) este diferit. Poate să fie una amplă, detaliată, sau doar un bilețel. Indiferent de forma pe care o ia, mesajul de acceptare, validare și iubire este important.
Mai jos este scrisoarea unei cliente care a fost de accord să o împărtășească.

 

Draga K.,
Buna! Sunt în plin proces de recuperare. Sau cel puțin încerc să recuperez. Vreau să te recuperez, pe tine, așa cum erai cand ai fost trimisă în această lume dintr-o altă dimensiune, o dimensiune pe care nu o cunosc pe deplin și pe care nu știu dacă o să reușesc vreodată să o cunosc și înțeleg. Deși, iți mărturisesc, mi-aș dori.

Cineva mi-a recomandat să iți scriu.

Nu o sa încep cu începutul. Începutul îl cunoști deja pentru că erai cu mine. Te-am pierdut undeva pe drum, constrânsă de cei din jurul meu și de situațiile iscate. Te-am pierdut după un timp, după ani… Nu știu daca ție iți e cunoscută noțiunea asta de timp, nu știu cum se măsoară pentru tine și nu știu daca ți se pare mult sau puțin. Mie mi se pare ca te-am avut prea puțin lângă mine și mi se pare o eternitate de când te-am lasat ratacită, acolo, undeva, în urma mea. Și tare mi-aș dori să nu mai treacă o eternitate până să te găsesc.

O sa încep cu momentul în care am decis că locul ăsta nu te merită, că locul și timpul tău nu sunt aici. Și ți-am dat voie sa pleci. Ba mai mult, acum când stau să mă gândesc, te-am alungat și am închis aici orice portiță care ți-ar mai fi dat voie sa te întorci.

Era vara și cald. Nimic nu trăda toamna și furtuna care iși faceau de cap în tine și în mine. Doar noi două știam lupta prin care trecem. Și deși știam deznodământul, parcă ne doream să nu se întample, să intervină ceva și să îl schimbe și ne rugam sa fie un vis urât, încâ unul între atât de multe altele. Dar nu a fost doar un vis urât. Și deși trebuia să lovească ca un fulger căzut din locul lui din cer cu toata puterea de care poate da dovada, nu s-a întamplat așa. Pentru ca tu știai deja, eu știam deja.

Te întreb daca mai știi ce am simțit în ziua aia. Mai știi? Ce ușor mi-ar fi să fii aici și să îmi spui. Dar nu te îngrijora. O să dărâm zidurile pe care cu atâta strădanie le-am ridicat, o să găsesc chei care o să deschidă uși demult uitate și o sa retrăiesc tot ce am trăit atunci împreună.

Doar ca de data asta o să o fac fără tine, cât tu ești încă rătăcită, pentru că nu vreau ca atunci când o sa te găsesc tu să retrăiești toate acele senzatți și emoții nenorocite care m-au facut să te alung. Atunci când o să fii din nou aici vreau sa iți ofer locul și timpul pe care le meriți.

Pot sa îmi amintesc, copil fiind, prima întrebare care mi-a traversat gândurile a fost “de ce?”. Ce am putut să fac atât de rău în scurta mea viață de până atunci încât să merit doar ceea ce mi s-a dat? Acum realizez că nu era o pedeapsă, o consecință a acțiunilor mele, ci un rezultat a ceea ce ma înconjura.

Deznădejde și lipsa totală de interes față de lucruri, față de oameni, față de mine și de tine. Nimic nu mai era interesant pentru mine și nu mai aveam un scop anume. Tot ce am visat până în acel moment s-a spulberat și furtuna a împrăștiat fiecare rămășiță.

Rușine și jenă. Te-am dezamăgit atât de tare în momentele acelea, K., încât mi-a fost rușine să mă mai gândesc la tine. Mi-a fost jenă de cei care credeau că pot mai mult și eu le-am arătat contrariul pentru că am fost prea slabă. Și slăbiciunea mea m-a facut să te pierd. Deși te iubeam atât de mult am considerat ca nu mai sunt demnă de tine, tu, suflet pur și plin de vise.

Atunci am simțit pentru prima dată cum rădăcinile sentimentului de ură își fac loc și sapă înăuntrul meu. Un sentiment atat de urat, K… Nu meritai să simți ura. Atunci am vazut cum oameni, pe care îi iubeam, se transformau în niște necunoscuți și cum prefera să mă piardă decât să înceteze să își alimenteze viciile și să înceapă să își hrănească neajunsurile. Acei oameni nu te meritau. Și au continuat să o facă multă vreme dupa ce tu ai plecat.

Când am decis sa închid ușa după tine nu am realizat că odată cu plecarea ta o sa pierd și ceea ce aveam nevoie cel mai mult în viață: forță. Forță să lupt cu răutatea celor din jur, cu neajunsurile lor emoționale, cu prejudecățile lor. Și din lipsa de tine i-am lasat să mă atingă, să-mi loveasca sufletul de cate ori au dorit. Și pentru că singură nu am știut să le fac față, am facut singurul lucru pe care îl invățasem: să ridic ziduri și să închid între ele fiecare durere, bucata cu bucata, fără să cer ajutor.

Nu am știut niciodată să cer ajutor celor din jur. Mi-a fost frică de oameni, mi-a fost frică să nu ajung sa îi prețuiesc ca mai apoi să se transforme în necunoscuți. Mi-a fost frică să nu ajung să trebuiască să îi alung așa cum am facut cu tine.

Ceva s-a schimbat. Cineva a intrat pe neașteptat în viața mea acum ceva timp și mi-a dat curajul suficient să cer ajutor. Și i-am făcut o promisiune: că o sa fiu bine. Mi-a mai zis să nu imi fie frică de oameni și să îi iubesc pentru că ei mă pot învăța cum sa fiu mai bună, mai bună pentru mine în primul rând, mai bună pentru ceilalți.

Și cum știu sigur că îți amintești, pentru mine promisiunea e promisiune și trebuie îndeplinită. O sa îți fac aceeași promisiune: o să fiu bine. Iar atunci când o să îmi ieși în întâmpinare, la capăt de drum, o să fii mândră de mine.

Tare mi-aș fi dorit să îl fi cunoscut, sunt sigură că l-ai fi plăcut. Poate, într-o zi, când o sa fim reunite, o să îl reîntâlnim și o să ai ocazia să îi mulțumești pentru faptul că a reușit să deschidă o ușa spre tine.

Te pup. Și fii răbdătoare, mai așteaptă-mă un pic. Ai grijă de tine!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *