Ce înseamnă să fim noi înșine?

Noi înșine – ce subiect amplu!

În trecutul fiecăruia dintre noi, am putea numi cinci oameni care au o percepție diferită despre cine suntem noi, în funcție de cum și când ne-au cunoscut. Ne schimbăm – dar ne schimbăm pentru noi sau pentru ei?

La final de zi, când mă așez în gândurile mele, sau la început de zi, primele gânduri răsar în minte – Cine sunt eu? Care este sinele meu? Cum îl recunosc?

Aș vrea să împărtășesc din experiența mea terapeutică o perspectivă despre ce înseamnă să fii tu însuți.

În primul rând, cum știu când NU sunt eu?

 

Eu nu sunt, când eu nu mă întreb.

Când nu mă întreb, ce fel de gânduri îmi trec zilnic prin minte? Ce simt în corp? De ce sunt obosit(ă)? De ce mă doare? De unde vine teama mea în fața acestui obstacol? Oare ce îmi spune furia aceasta?

Numai dacă întreb o persoană cine este și de unde vine, o voi putea cunoaște, corect?

Pe mine mă întreb?

Știi că atunci când erai copil, pentru o vreme ai fost tu? Complet tu. Tu însuți/însăți/ un sine autentic.

Apoi, în funcție de cât de stabili emoțional, financiar, fizic, mental și spiritual erau părinții tai, ei au putut mai mult sau mai puțin să te accepte pe tine: să îți accepte furia când voiai să țipi și să plângi, să îți accepte frica, atunci când aveai nevoie de încurajare, să îți accepte tristețea atunci când ai pierdut ceva important pentru tine, să îți accepte greșeala atunci când învățai despre rușine, să îți ofere suport  atunci când era greu. Ei erau de multe ori ocupați, grăbiți, obosiți, furioși, neputincioși, îngrijorați.

 

Ei poate nu aveau școala de psihologie, cursuri de parenting, timp și resurse pentru dezvoltare personală, o muncă ușoară – așa că te-au acceptat pe tine, atât cât s-au acceptat pe ei și pe sinele lor.

Mai departe de aici…ai intervenit tu.

 

Să explic:

Ca tu să îți poți explica evenimentele și emoțiile tale negative, copil fiind, din iubirea și devotamentul față de părinții tăi, tu ai decis că dacă ei nu îți oferă ce ai tu nevoie, e poate pentru că tu nu ești demn(ă) de iubit sau că e vina ta, că probabil faci ceva greșit.

Ce copil ar putea accepta că părinții săi nu îi pot oferi iubire și acceptare dintr-un motiv sau altul?

Și ce e de făcut ca să protejez relația cu părinții?

 

Cum să fiu iubit(ă)? Cum să obțin acceptarea lor? Cum să păstrez atașamentul cu ei?

• Să devin mai bun(ă), așa cum au ei nevoie!

Să nu plâng, să fac liniște. Să nu țip de furie și să exprim, că și așa au destule pe cap. Să nu cer, că și așa poate nu au destul. Să nu le spun frica mea și că sunt singur(ă), că și așa au destule griji. Să spun „da”, că atunci par mulțumiți. Să nu spun „nu”, că mă vor respinge și îi voi supăra.

 

Sinele a învățat timp de mulți ani să se modeleze. Supraviețuirea, acceptarea și primirea iubirii au triumfat în fața autenticității.

Și când am devenit adult? Sinele meu, autenticitatea mea – mai sunt sigur/ă de ele?

De multe ori nu. E o consecință normală.

 

Și apoi oare cum se întâmplă să simt așa multă anxietate când fac o schimbare, ceva altfel – oare voi fi acceptat? Când am un interviu – oare voi spune exact CE TREBUIE să audă ei, ce le place lor ca să mă accepte? Când vreau să îi spun șefului ca NU vreau un proiect/job – se va supăra/înfuria pe mine? Când vreau să spun NU partenerului, oare mă va mai iubi? Când aș vrea suport de la o prietenă/prieten, oare nu are destule pe cap deja, nu o voi deranja?

Și așa, sinele ajunge cenzurat. Sinele autentic trebuie să scadă vocea. Ca acceptarea să fie garantată.

Sinele autentic se recunoaște când e o stare de liniște, o voce calmă, care exprima nevoi autentice.

 

Cum ar fi dacă ne-am întoarce către sine, cu blândețe și curiozitate? Și acum, în marele nostru avantaj și putere de a fi adulți, am putea să dăm sinelui voie să aibă voce din nou?

Atunci pot începe emoțiile de anxietate, depresie, furie, vină, grijă, rușine, durerile fizice și dependențele să se liniștească, pentru că nu mai au nevoie ulterior să strige așa tare ca să fie auzite de către noi înșine.

Totul începe cu blândețe și respect. Într-un cadru sigur, unde suportul, să fii văzut, auzit și să nu te simți singur înseamnă începutul vindecării și dă spațiu sinelui să înflorească.

 

Ție ce îți spune sinele tău?