Sindromul Pollyanna
Acest sindrom poartă numele cărții pentru copii (“Pollyanna”), scrisă de autoarea Eleanor H. Porter, și face referire la o persoană excesiv de optimistă. Astfel de atitudini se pot regăsi atât la clienți, cât și la terapeuți, însă încă se discută despre apariția și pericolul unor astfel de atitudini în terapie.
Cartea este despre o fetiță în vârstă de 11 ani, Pollyanna, care este orfană și merge să locuiască împreună cu mătușa ei severă, într-un oraș posomorât. Fetița reușește să lumineze viețile tuturor, fiind ea însăși o oază de fericire. Cum face asta? Este vorba despre “jocul vesel”, spune ea, descriind antidotul pentru suferință și spirite încărcate de tristețe.
Principiul a fost descris pentru prima dată de către Margaret Matlin și David Stang (1978) și constă în faptul că persoanele tind să își amintească mai degrabă elementele plăcute decât cele neplăcute.
Sub umbrela Terapiei centrate pe scheme cognitive (“Schema Therapy” sau ST), sindromul Pollyanna ia forma unei supracompensări a schemei (=rănii sufletești) negativism/pesimism, iar persoana care supracompensează are o atitudine excesiv de optimistă.
Această schemă (negativism/ pesimism) ține de domeniul hipervigilenței și inhibiției, și se formează în mediile în care se pune accent pe suprimarea sentimentelor, impulsurilor și alegerilor spontane proprii, sau pe respectarea unor reguli rigide privind performanța și comportamentul etic, adesea se plătește cu prețul fericirii, exprimării de sine și a relaxării. Familia tipică de origine este aspră, critică și uneori punitivă.
Persoanele care au această schemă, au o atitudine negativă și pesimistă asupra lucrurilor, și se focusează în general pe aspectele negative ale vieții (suferință, moarte, pierdere, etc.) În legătură cu viața lor, se așteaptă să le meargă rău într-o gamă variată de contexte (ex: locul de muncă, relații interpersonale, familie, etc). Aceste persoane investesc mult timp încercând să se asigure că nu comit greșeli și sunt predispuse la ruminație obsesivă. Pentru ele, paharul este întotdeauna gol.
Cei care supracompensează această schemă, se vor comporta deci conform opusului descrierii de mai sus, ca și cum varianta opusă ar fi cea adevărată. Supracompensarea ar putea fi văzută ca o încercare parțial sănătoasă de a lupta cu schema, dar zic parțială pentru că schema nu se dizolvă dacă persoana se comportă ca și cum opusul ar fi adevărat, ci mai degrabă se perpetuează.
Ce înseamnă că o persoană supracompensează? Această reacție de supracompensare este un stil de a gestiona durerea (= stil de coping). Când persoana adoptă în mod obișnuit anumite reacții, acestea se grupează în stiluri, deci putem spune că un stil de coping este o trăsătură, iar o reacție de coping este o stare (efectiv ce face persoana pentru a face față durerii).
Se presupune că temperamentul joacă un rol important în ceea ce privește stilurile de coping (supracompensare, evitare, capitulare). Un alt factor explicativ pentru “alegerea” stilului de coping este interiorizarea selectivă (sau modelarea), iar acest lucru înseamnă că micuții învață de la părinți sau de la o persoană reprezentativă din mediul lor cum să gestioneze anumite situații.
Oamenii au de câștigat mai mult dacă practică pozitivismul în locul negativismului, dar să ignori aspectele negative ale vieții pur si simplu nu te ajută. Ca să putem rezolva o problemă, în primul rând trebuie să o conștientizăm, dacă o ignorăm, nu facem altceva decât să o amplificăm. Un alt aspect important este că, creșterea interioară are loc doar din depășirea obstacolelor, și nicidecum din prosperitatea lor.
Așa cum spune și citatul: “Just breathing isn’t living!” (“Doar pentru că respiri nu înseamnă că trăiești” )- Eleanor H. Porter, Pollyanna
Sursa:
Terapia centrata pe scheme cognitive – Jeffrey E. Young; Janet S. Kiosk; Marjorie E. Weishaar
B. Latecki: Pollyanna Syndrome in Psychotherapy – or Pseudotherapy. Counselling, Consoling or
Counterfeiting? – Published online by Cambridge University Press: 23 March 2020