Magia, curiozitatea și spontaneitatea copilului pot fi îngrădite de perfecționismul, nevoia de control și rigiditatea mamei.

Rolul de mamă reprezintă unul dintre cele mai dificile, provocatoare dar și satisfăcătoare experiențe umane.

Încă din perioada sarcinii, emoțiile variază de la bucurie, entuziasm, tristețe sau anxietate, cu atât mai mult cu cât modificările hormonale  sunt accentuate.

După naștere, provocările sunt mai degrabă din categoria noutății și a preocupării ca bebelușul să fie îngrijit corect. Pe măsură ce copilul crește, nevoile sale se diversifică iar strategiile de parenting pot fi deseori dificil de pus în practică.

Provocarea este cu atât mai mare în situația în care mama prezintă trăsături ale unei personalități obsesiv-compulsive.

Personalitatea obsesiv-compulsivă se remarcă în special prin nevoia de ordine, control mental și interpersonal, perfecționism și inflexibilitate.

Astfel, cele două lumi – a mamei și a copilului, se află la poli opuși. Relația lor poate avea de suferit, de la dificultatea de a gestiona conflicte, acceptarea perspectivelor diferite, până la frustrări personale.

De cele mai multe ori, mama cu trăsături de personalitate obsesiv compulsivă își exprimă afecțiunea într-un mod controlat, aspect care poate face dificilă conectarea dintre cei doi.

Copilului îi poate fi dificil să înțeleagă și să accepte această manieră de apropiere afectivă. În timp, el poate prelua un pattern rigid de exprimare emoțională .

Joaca e lipsită adesea de plăcere și bucurie deoarece în lumea ei activitățile recreative sunt lipsite de sens, reprezintă o pierdere de timp. Se joacă împreună, dar joaca este controlată de reguli stricte, se transformă într-o lecție de viață.

Nevoia copilului de a descoperi este limitată de nevoia ei obsesivă de a ghida, de a dirija,  de a impune reguli după care să descopere lumea. Atenția pentru detalii, reguli și planuri se poate lovi cap în cap cu nevoia de creativitate și spontaneitate a copilului.

Perfecționismul și standardele înalte sunt ineficiente în educarea copilului, deoarece el este în perioada în care învață cu fiecare greșeală, acțiunile sale sunt stângace și are nevoie de timp, răbdare și înțelegere din partea adulților din jur. Astfel, comportamentul copilului poate fi adesea criticat.

Devotamentul excesiv pentru muncă și productivitate poate face dificilă interacțiunea cu copilul.

Nevoia lui de atenție și afecțiune sunt adeseori amânate, deoarece mereu există ceva (altceva) de făcut – aranjarea hainelor, spălarea vaselor, curățenia.

Sunt atât de multe de facut încât mama simte că nu își mai vede capul de treburi. Plus că trebuie făcute perfect, e nevoie de atenție la detalii.

Lucrurile nu pot sta oricum prin casă – au locul lor bine stabilit. Apar astfel epuizarea fizică și psihică a mamei, dar și frustrări ale copilului – imaginea de sine poate fi afectată, sentimentul că nu este suficient de important pentru mamă.

Pe de altă parte, sarcinile nu pot fi împărtășite cu nimeni deoarece nimeni nu poate face lucrurile așa cum le face ea, mai ales dacă au legătură cu îngrijirea copilului.

Băița are un anumit ritual, masa trebuie servită într-un anumit fel. Orice modificare aduce frustrare – nu copilului ci mamei. Oamenii din jur care sunt disponibili să ajute – bone, bunici – trebuie să preia modul de lucru al mamei.

Orice abatere sau greșeală este dur criticată de mamă. Conflictul cu ceilalți se instalează rapid și de multe ori aceaștia sunt la limita răbdării.

Evident că ceilalți sunt cei vinovați deoarece nu respectă suficient stilul ei de parenting, nu înțeleg cât este de important pentru copil să aibă un program strict de masă, somn și activități.

Opiniile celorlalți nu sunt valide, nu sunt luate în calcul. Cu toate acestea, dacă e vorba despre o părere avizată, cum ar fi cea a unui pediatru, aceasta va deveni standard – orice abatere sau modificare e exclusă.

Dificultatea de a înțelege perspectiva celuilalt se va resimți cel mai mult în conflictele cu copilul, începând cu vârsta la care acesta își pune bazele propriei identități.

Camera de joacă plină de mașinuțe, piese de lego și animale de pluș reprezintă coșmarul mamei – nu poate funcționa într-un astfel de haos.

Orice ieșire sau activitate este plănuită atent – unde mergem, cu ce mergem, cât stăm. Dar când e vorba de un copil, mai ales dacă acesta este bebeluș, lucrurile nu sunt atât de previzibile.

Nu doarme exact când ar trebui, are nevoie să fie schimbat când nu era plănuit. Programul stabilit începe să se năruie, încet, încet se instalează frustrarea, neputința sau chiar disperarea în mintea mamei.

De multe ori apare și furia care poate afecta relația dintre cei doi, mai ales dacă mama nu are la îndemână strategii eficiente pentru a o exprima.

Toate aceste trăiri și comportamente ale mamei îi provoacă suferință, iar în timp ajung să provoace suferință și copilului. Nu au legătură cu lipsa de iubire față de copil. Dimpotrivă, îl adoră.

Cu toate acestea, este o iubire mai degrabă trăită, simțită și mai puțin transmisă către copil. Distanța dintre realitățile lor este uriașă – e nevoie să se întâlnească undeva la mijloc pentru ca acel copil să își organizeze lumea în patternuri cu sens dar să își descopere în același timp și identitatea proprie.

Poate însă mama să facă anumite compromisuri? Sau le va face mai degrabă copilul?