Ce este trauma?

Trauma înseamnă “rănire”, iar raportat la psihic, înseamnă o rănire a psihicului: acest lucru se întâmplă atunci când percepția, trăirea emoțională, gândirea, memoria sau imaginația nu mai funcționează normal (ori sunt limitate), pe o perioadă mai îndelungată de timp.

O traumă înseamnă o trăire discrepantă între particularitățile unei situații și cele personale, cu alte cuvinte, tipul de pericol depășește capacitățile unei persoane de a face față. Acest lucru înseamnă că o situație poate fi traumatizantă pentru o persoană și doar stresantă pentru alta, întrucât apare factorul subiectiv de evaluare a ceea ce înseamnă pericol.

În ceea ce privește tipurile de traumă, Leonore Terr distinge două feluri:

 

Tipul de traumă 1: în această categorie intră evenimentele de scurtă durată, care apar brusc și pe neașteptate, aducând cu ele un pericol vital (ex. catastrofele naturale);

Tipul de traumă 2: situații de suprasolicitare, slăbiciune și neajutorare, care se întind pe o perioadă mai lungă de timp și au caracter repetitiv (ex. abuz sexual în familie);

 

O altă diferență notabilă ar fi dacă persoana a trăit personal trauma, sau a asistat în calitate de martor a experienței traumatizante a altei persoane, deoarece și trăirea indirectă poate fi traumatizantă psihic (Stamm, 2003).

Ar mai fi important de reținut faptul că traumele determinate natural (cele provocate de foc, apă sau pământ) nu lasă în urmă răni sufletești atât de puternice ca cele provocate de om, ci dimpotrivă, în catastrofele naturale comunitățile umane mai degrabă se înfrățesc spre deosebire de războaie și violență, care divid.

 

Tipuri de traumă

Franz Ruppert distinge 4 tipuri de traumă, deosebite după cauza lor, fiecare cu strategiile lor de a face fată și simptomele specifice rănilor psihice. Mai mult, fiecare tip de traumă are nevoie de strategia ei specifică de terapie.

Așadar, traumele se clasifică după cum urmează în:

• Traume existențiale;
• Traume de pierdere;
• Traume de atașament;
• Traume ale sistemului de atașament

Traumele existențiale

“Soarele și moartea nu pot fi privite fix în fata” – Francois de la Rochefoucauld, Maxima 26. Unul dintre cele mai grele adevăruri cu care se confruntă omul pe parcursul vieții, este propria moarte. Astfel ne putem imagina cât de dificil poate fi să stai neputincios în fata propriei morți. Aceste experiențe mai pot fi numite existențiale sau traume existențiale.

Exemple: catastrofe naturale, accidente, războaie, atacuri (răpiri, jafuri, etc) și bolile letale.

În astfel de situații, experiența subiectivă trăită este cea de pierdere a controlului asupra propriei vieți, sentimentul central fiind frica de moarte la care se pot adăuga și sentimente de vinovăție si/ sau rușine,  iar conflictul emoțional constă în incapacitatea de a se salva, în ciuda primejdiei.

În situațiile de traumă existențială, se conturează o parte a personalității care o trăiește si o depozitează în sine, iar după supraviețuirea situației, această parte e împinsă în inconștient, astfel fiind separată de restul personalității, dar acționează în continuare de acolo, tăcută dar trează, influențând întreaga structură de personalitate, fiind vigilentă cu scopul de a evita să mai trăiască frica si neputința.

Această parte de personalitate dorește izolarea, deoarece în izolare găsește confort si protecție. În astfel de traume, sunt comune adicțiile (somnifere, calmante), tendințele suicidare (care pot lua formă și inconștient – ex: înscenarea unui accident) și căutarea sinelui.

 

Traumele de pierdere

Ceea ce constituie esența existenței umane, sunt relațiile de atașament, iar acestea se stabilesc prin intermediul experiențelor emoționale, durabilitatea experienței asigurând permanența legăturii. Astfel, cine are sentimente pentru altă persoana, nu o poate părăsi decât cu prețul unor dureri sufletești.

Putem spune ca o trauma de pierdere reprezintă pierderea unei persoane dragi, fără a se dori acest lucru si fără a putea face ceva pentru a împiedică pierderea. Exemple: moartea subita a unui părinte/ copil/ sora/frate/partener, pierderea unui părinte prin divorț, pierderea părinților prin adopție, pierderea unui partener prin infidelitate/despărțire/divorț.

La fel de dureros poate fi și pierderea unei relații de atașament cu animalele, când aceasta relație există. De menționat că nu orice pierdere provoacă traumă, ci doar acelea care aduc persoana într-o stare de absolută neputință și neajutorare, și există o legătură vitala cu ceea ce s-a pierdut.

Principalele eforturi ale oamenilor care se confrunta cu o astfel de traumă, constă în înlăturarea și combaterea durerii. Dacă această strategie se limitează la faza de început a traumei, ea servește la depășirea traumei, dacă devine unica formă de depășire, se rezolvă adictiv.

 

Traumele de atașament

 O nevoie fundamentală de bază pe care o avem ca oameni, este aceea de a construi atașamente emoționale sigure și stabile. În lipsa lor, ne simțim amenințați și fără sprijin. Pentru copil, atașamentul față de părinți este crucial, deoarece în lipsa lui copilul nu supraviețuiește (s-a constatat că bebelușii care nu au contact fizic – nu sunt ținuți in brațe, mor).

Un părinte care a suferit la rândul lui o traumă, poate încheia relații, dar nu și relații de atașament, el nu mai poate oferi copilului sentimente afectuoase. Acea conectare profundă de care este nevoie între o mama și copilul ei (de exemplu), pur si simplu nu mai are loc, de aici rezultând o traumă de atașament al copiilor.

 

În astfel de cazuri, copiii se usucă din punct de vedere emoțional și în același timp sunt copleșiți de sentimente clivate, pe care părinții nu le pot ține în ei și controla. Atunci când copilul nu poate forma legături de atașament cu mama, instinctiv se orientează către tata și caută la el această iubire, securitate și căldură. Când această orientare reușește suficient de bine, el este protejat de disperare și haos emoțional, însă acest atașament nu poate înlocui niciodată pe deplin cel matern.

În trauma de atașament, sentimentul de vid interior este central, iar pentru a umple acest vid, se recurge la medicamente (sau droguri) puternice pentru a stimula lipsa de senzitivitate și pentru a compensa durerea emoțională, cel puțin pentru o vreme.

În astfel de traume, apar adicții de toate felurile: substanțe, jocuri, sex, cumpărături sau de relații cu alte persoane.

Cel care a suferit grave traume de atașament, trebuie să-și extragă din multe surse bune energiile și forțele care îl țin in viață. În primul rând însă, trebuie să se perceapă pe sine și să descopere cine este, înainte de a-și deschide sufletul spre alții. Doar printr-un raport de dragoste față de sine însuși, omul poate găsi ceea ce a sperat inițial de la părinți. Totuși, dragostea părinților pentru copiii lor există dintotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumei.

 

Traumele de sistem de atașament

 Acest tip de traumă se învârte in jurul atrocităților care se întâmplă în afara sau înăuntrul cadrului familial, și influențează sistemul de atașament al acesteia.

Daca răutățile care se petrec în interiorul familiei ar trebui sa ducă la dizolvarea sistemului de atașament, în multe cazuri se întâmplă exact pe dos: familia se adună în jurul secretului, iar acesta este negat, respins, tăinuit și mușamalizat.

În astfel de traume avem de a face cu crime, copii apăruți în urma unui viol sau incest, camuflarea unor crime sub forma unor accidente etc. Numele de trauma de sistem de atașament vine din faptul că, prin astfel de eveniment are de suferit întregul sistem familial, acestea fiind transmise din generație în generație.

Prin faptul că aceste evenimente sunt ținute secrete, generațiile viitoare devin încărcate emoțional. Cum sunt afectați copiii de secretele părinților? Acestea devin “incalificabile” – nu au reprezentări.

 

sursa: Franz Ruppert – “Trauma, Atașament, constelații familiale”