Ar trebui să îmi doresc copii?

Ar trebui sa imi doresc copii?
Photo by Denys Nevozhai on Unsplash

Nuanțe de trăiri feminine

Ar trebui să îmi doresc copii?

Pentru majoritatea femeilor, maternitatea face parte din parcursul ”firesc” al vieții și de cele mai multe ori, ideea de a fi mamă apare devreme, în copilărie, în proiecțiile lor de viitor. Ar trebui să îmi doresc copii? apare deseori în repertoriul vieții fiecărei femei.

Dar aceste proiecții nu sunt valabile pentru toate femeile. Sunt femei care, din diverse motive sau uneori, fără un motiv clar definit, nu își doresc copii. Însă, chiar și pentru aceste femei, în a căror plan de viață nu intra maternitatea, pot apărea momente în care siguranța deciziei este învăluită în confuzie și ambivalență.


Pe măsură ce trece timpul, ele se apropie de momentul în care decizia de a nu avea copii (biologici) va fi ireversibilă, iar ireversibilul, oricare ar fi acesta, poate fi înfricoșător. Pe lângă această realitate biologică, apare și cea socială – majoritatea prietenilor sau a oamenilor apropiați ajung să facă pasul de a deveni părinți, ceea ce poate cauza sentimente de izolare socială, inadecvare, singurătate.

 

”Toți merg într-o direcție iar eu în direcția opusă. Din când în când mă uit în spate și mă întreb dacă nu ar trebui să merg și eu în direcția lor. Dacă îmi continui drumul, mi-e frică că voi rămâne pe dinafară, singură” – descria acest sentiment al izolării, una dintre clientele cu care am colaborat.

”Niciodată nu mi-am dorit să mă căsătoresc, să am familie, iar acum parcă nu mai sunt atât de convinsă. Uneori mă gândesc că mi-aș dori un copil. Dar oare chiar îmi doresc sau îmi doresc pentru că văd la toți cei din jurul meu că fac acest pas?”– e o altă formă pe care o poate lua această stare de confuzie privind decizia de a avea sau nu copii.

 

Astfel, în anumite situații, siguranța de a nu avea copii se poate transforma în ambivalență, incertitudine, poate ajunge la panică, disperare, la presiunea de a decide. Deși nu este o decizie ușor de luat, există câteva aspecte – biologice, psihologice, socio-culturale, care pot aduce puțină claritate.

 

Nu simt niciun instinct matern. Ar trebui? E ceva în neregulă cu mine? Îl reprim eu?

Pornind de la perspectiva evoluționistă, ființa umană va urmări în primul rând să își asigure supraviețuirea, iar apoi reproducerea. Însă ce stă la baza reproducerii? E vorba despre instinctul matern?

Se pare că nu. Din punct de vedere biologic, ”drive-ul” sexual este cel care determină ființele umane să aibă relații sexuale, comportament care poate duce la rezultatul de a avea copii (dar nu neapărat). În psihologie, ”drive-ul” (dorința) este definit ca o stare motivațională ce rezultă dintr-o nevoie fiziologică și care determină organismul să acționeze în vederea satisfacerii ei.

 

În cultura populară, există un alt concept care deseori este suprapus peste cel de instinct matern, și anume ”baby fever”. Acest concept se referă la dorința puternică, emoțională de a avea copii. Încă este nevoie de studii care să clarifice factorii care determină și moderează acest ”baby fever”, dar datele obținute până în prezent sugerează că este un fenomen real (Brase & Brase, 2012).

Instinctul matern, așa cum apare definit în literatura de specialitate, se referă la răspunsul mamei activat de semnalele date de bebeluș. Este un instinct prezent la toate mamiferele și are la bază o serie de modificări hormonale (în special estrogenul și oxitocina) ce apar încă din perioada sarcinii.

Instinctul matern facilitează conexiunea cu copilul, dezvoltarea atașamentului și determină orientarea resurselor mamei spre îngrijirea copilului (pentru a-i asigura supraviețuirea). Nicidecum nu implică faptul de a cunoaște cum se face asta, mesaj deseori promovat de cultura populară.

 

Comportamentele efective de îngrijire a bebelușului vor fi învățate de mamă în timp, prin modelare și experiență, în urma interacțiunii cu el, atenției orientate spre nevoile lui. Acestea nu vin la pachet cu instinctul matern.

Studiile de specialitate arată faptul că în momentul în care o persoană devine părinte, chimia creierului se modifică, modelând emoțiile, atenția, motivația, empatia, luarea deciziilor (Swain et al, 2007).
Mai mult, tații (Gordon et al., 2010) și părinții adoptivi (Bick et al, 2013) pot experimenta niveluri crescute de oxitocină în urma interacțiunii cu copilul, iar prezența oxitocinei este asociată cu comportamente de îngrijire a copilului, cu atașamentul și conexiunea emoțională cu el.

 

Astfel, putem spune că nu doar femeia care dă naștere experimentează instinctul matern, de conectare cu copilul și îngrijire a lui, ci orice persoană care devine părinte – tătici, părinți adoptivi.

De asemenea, în cazul mamelor biologice, acest instinct apare în perioada de sarcină (deci după ce au luat decizia de a avea copii) iar în cazul taților și al părinților adoptivi, apare după o perioadă de interacțiune și conectare cu copilul lor.

 

În consecință, instinctul matern nu poate sta la baza deciziei de a avea copii.

În concluzie, femeile care decid să aibă copii, nu fac asta pentru că ar avea un instinct matern mai pronunțat, mai puternic, ci pur și simplu pentru că își doresc asta (exceptând situațiile în care se întâmplă neplanificat sau în urma unui abuz).

Chiar și ajungând la concluzia că maternitatea este o alegere, nu înseamnă că este o alegere ușoară, pentru toate femeile. Sunt o serie de factori care pot influența această decizie – personali (orientarea spre carieră), psihologici (stilul de atașament), financiari, socio-culturali, spirituali.

 

De asemenea, dinspre societate – și aici poate fi vorba de prieteni, partener/ă, familia de proveniență, comunitate, mass-media – pot veni mesaje atât de puternice și ambivalente, încât poate fi dificil să știi până la urmă care e decizia potrivită pentru tine, dacă e o decizie a ta sau e un rezultat al acestor factori.

Nu e surprinzător faptul că pentru anumite femei, această decizie determină un disconfort emoțional semnificativ.

 

 

Cu atât mai mult, cred că ajută să ne punem de acord cu următoarele idei:

  •  Nu există un instinct matern care să ne determine să ne dorim copii, e o decizie personală
  • Suntem privilegiate pentru faptul că trăim într-un context socio-politic care ne dă dreptul să decidem noi asta
  •  Libertatea de decizie, pe cât e de binevenită, pe atât poate fi de împovărătoare uneori (deoarece alegând o direcție implică automat că renunțăm la cealaltă)
  • E în regulă și avem dreptul să ne răzgândim în privința aceasta, să fim ambivalente, confuze, să simțim nevoia de a amâna decizia
  • E în regulă să nu dăm explicații celorlalți, indiferent care este decizia pe care o luăm
  • E în regulă și avem dreptul să nu avem copii și e în regulă și avem dreptul să avem copii
  • E foarte important să respectăm deciziile celorlalte femei – de a avea sau nu copii

 

 

 

 

 

 

Referințe:
Bick, J., Dozier, M., Bernard, K., Simons, R. & Grasso, D. (2013). Foster Mother-Infant Bonding: Associations Between Foster Mothers’ Oxytocin Production, Electrophysiological Brain Activity, Feelings of Commitment, and Caregiving Quality. Child Development; 84(3): 826–840.
Brase, G. L., & Brase, S. L. (2012). Emotional regulation of fertility decision making: What is the nature and structure of “baby fever”? Emotion, 12(5).
Gordon, I., Zagoory-Sharon, O, Leckman, J.F. & Feldman, R. (2010). Oxytocin and the development of parenting in humans. Biological Psychiatry, 68(4):377-82.
Swain, J.E, Lorberbaum, J.P., Kose, S., Strathearn, L. (2007). Brain basis of early parent–infant interactions: psychology, physiology, and in vivo functional neuroimaging studies, J Child Psychology & Psychiatry.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *