Sau cum să fii special ori remarcabil

În ultimul timp am întâlnit la cabinet tot mai multe persoane care au nevoia de a fi speciali, de a nu fi mediocri. Din câte am văzut, există și un curent de dezvoltare personală care cultivă frica de a fi mediocru și nevoia de a fi special.

Dar haideţi să analizăm puţin această nevoie de a fi special.

Nemulţumirea faţă de sine

În mod obișnuit, dacă există o mulţumire faţă de sine, nevoia de a fi special nu există. Totuși, pentru unele persoane, mulţumirea de sine înseamnă o limitare și a te complace în situaţia în care te afli.

Deși, a te complace și a fi mulţumit de sine sunt două lucruri total diferite.

A fi mulţumit înseamnă a-ţi recunoaște calităţile, rezultatele, a-ţi accepta defectele și a-ţi asuma eșecurile în condiţia în care ai făcut tot ce ţine de tine.

A te complace, înseamnă a fi conștient că lucrurile nu sunt așa cum iţi dorești, că poţi să faci mai mult dar că nu vrei, nu are rost, nu ești în stare sau poate să meargă și așa.

Așadar aflăm că nevoia de a fi special este legată de nemulţumirea faţă de sine.

Perfecţionismul și standardele ridicate

Pe de altă parte, nevoia de a fi special este întâlnită la persoanele perfecţioniste care au standarde foarte ridicate. Din nou apare ideea, că dacă nu ai standarde ridicate și nu ești perfecţionist, o să te complaci în mediocritate.

Dar perfecţionismul este o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte duce la rezultate foarte bune. Pe de altă parte, în cazul unui eșec, nemulţumirea de sine este întărită iar depresia stă la pândă.

În realitate, perfecţionismul este o himeră care nu poate fi atinsă, iar standardele înalte sunt mereu ridicate nefiind tangibile. Când mereu este loc de mai bine, nimic nu este suficient sau destul.

Pe lângă nemulţumirea de sine, nevoia de a fi special este legată și de perfecţionism și standarde foarte ridicate.

Am scris mai demult pe un blog vechi despre perfecţionism și adevărata mentalitate de învingător despre care puteţi să citiţi aici.

Mediocru înseamnă să nu ieși în evidență

Până la urmă, nevoia de a fi special apare ca o supracomensare la ideea că nu sunt suficient de bun/ă și nu fac suficient de bine.

Acel curent de dezvoltare personală nu face decât să exploateze această supracomensare dând mediocrității o valenţă foarte negativă.

Astfel mediocritatea este prost înţeleasă. Dintr-o dată, a nu ieși din comun este un lucru rău și a fi ca ceilalţi este și mai rău. De multe ori mediocritatea este confundată cu incompetenţa sau cu tolerarea incompetenţei. Dar o persoană poate să facă toate lucrurile bine, la un nivel satisfăcător și să fie mediocră.

Majoritatea oamenilor sunt mediocri adică la mijloc și se află undeva la medie. Excepţionalul este mai degrabă anormal și poate să prezinte unele dezavantaje.

De exemplu, un om cu un IQ extraordinar nu poate lega niște relaţii simple cu oamenii și asta îl afectează foarte mult.

Dintr- o altă perspectivă, orice om este unic. Nu există o persoană la fel ca alta. Asta înseamnă că oricât ne-am asemăna unii cu ceilalţi, întotdeauna vom fi și diferiţi și unici.

Pănă la urmă, nevoia de a fi special apare ca fiind mediocră, fiind un lucru dorit de mulţi oameni.

Unic deci special

Adică pe de-o parte ești special pentru că ești unic, pe de altă parte ești normal pentru că te asemeni în unele privinţe cu alţii.

A lega valoarea personală de normalitate sau de excepţionalitate este o eroare. Adică gândind că dacă nu sunt o persoană excepţională, nu sunt o persoană valoroasă este iraţional.

Pentru că pot să fiu valoros fără să fiu special. Și sunt special pentru că sunt unic dar asta nu mă face neapărat mai valoros sau mai puţin valoros. Iar mediocru nu înseamnă mai puţin valoros ci doar mijlociu.

Așadar, fiind mulţumit de sine și concentrându-mă pe a face lucrurile cât de bine pot, obţin cele mai bune rezultate.

Mai bune decât stabilindu-mi niște standarde de neatins și fiind nemulţumit de sine.

Problema este că unele persoane se consideră mediocre și asta le face să sufere foarte mult și să fie depresive. Alte persoane speriindu-se de mediocritate fac foarte multe dar rămân nemulţumite.

Iar persoanele care nu-și realizează potenţialul nu sunt cele mulţumite de sine ci cele care nu au reușit să dobândească o autodisciplină sau un autocontrol ridicat ori au întâlnit condiţii adverse.

Concluzile ar fi că nevoia de a fi special este o supracomensare venită din frica de a fi mediocru. Că mulţumirea de sine și reducerea standardelor pot fi benefice. Că mediocritatea înseamnă a nu ieși din comun și nu a fi incompetent. Că fiecare este totuși unic.