Știu că această perioadă de sărbători și de sfârșit de an este de obicei una fericită în care se pune accent pe lucruri pozitive.
Cu toate acestea, am ales să scriu ultimul articol pe 2017 despre un subiect care este de multe ori evitat, despre moarte.
Și nu pentru că aș vrea să întristez pe cineva sau pentru că m-aș simți trist; ci doar pentru că terminarea unui nou an te duce de obicei cu gândul la trecerea timpului, iar trecerea timpului te poate duce cu gândul printre altele și la moarte.
Mulţi oameni, când se gândesc la moarte, se gândesc la ea cu groază și cu frică. Societatea contemporană încearcă să evite pe cât posibil acest subiect. Există o obsesie a tinereţii și a corpului veșnic tânăr.
Dar cu cât evitarea este mai mare, cu atât frica devine și mai mare. Și până la urmă de ce îți e frică nu scapi.
Îmi vine acum în minte o poveste tibetană care spune că era odată o persoană care avea o boală incurabilă. Această persoană a mers la toți medicii și la toţi vracii, până a ajuns la un mare înțelept. Când a ajuns la el, i-a căzut la picioare și i-a spus să o salveze deoarece este pe moarte. Înțeleptul i-a răspuns atunci că toţi suntem pe moarte, doar momentul diferă. Atunci nu i-a mai fost frică.
Majoritatea oamenilor care au o frică de moarte nu au o boală sau alte lucruri care să le dea de înţeles că momentul morţii este aproape. Ei se gândesc foarte mult la viitor și la momentul în care vor muri. Și tot gândindu-se la viitor este ca și cum acum ar muri, îl aduc în prezent.
Totuși, frica de moarte nu vine neapărat din faptul că o persoană se gândește mai mult la asta sau că are o premoniţie. Ba din contră, cu cât te gândești mai puţin, cu atât frica este mai mare.
Este paradoxal, pentru că oamenii care au frica de moarte chiar se gândesc mai mult la moarte. Cu toate astea, există și oameni care se gândesc foarte mult la moarte și nu au nici o tresărire, sunt profund împăcaţi.
Sper că nu v-am încurcat. O să încerc să explic mai bine ce se întâmplă.
Un om care are frica de moarte nu vrea să se gândească la asta deoarece îi cauzează frică. Pentru că îi cauzează mai multă frică ajunge să se gândească mai mult la moarte fără să vrea.
Diferenţa dintre un om care se gândește des la moarte fără frică și unul care se gândește des la moarte cu frică este că primul vrea să se gândească iar al doilea nu.
Unul dintre factorii care cauzează frica de moarte este evitarea. Cu cât eviţi mai mult să te gândești la ea, cu atât frica devine mai intensă.
Pe lângă evitare, un alt lucru care face să apară frica de moarte este lipsa de acceptare. Cu toţii știm că vom muri, numai că unii sunt mai împăcaţi cu asta decât alţii. Și nu contează neapărat cum ai trăit, contează foarte mult cum evaluezi moartea.
Acceptarea presupune observarea fără judecată. Dacă judeci moartea ca fiind ceva rău, atunci asta îţi va crea emoţia de frică. Dacă doar observi ideea de moarte fără judecată, nu iţi provoacă nici o emoţie și ajungi să o accepţi. Moartea nu este nici rea nici bună, în definitiv. Ea doar există, este un fapt, la fel ca și ploaia.
Așadar, cu cât meditezi mai mult la moarte într-un mod fără judecată, cu atât nu te mai deranjează, devenind ceva normal. În acest mod frica de moarte dispare și alte probleme cotidiene încep să-și piardă din importanță.
E corect ce spui dar doar daca moartea vine spontan;afli ca mori peste 5 minute;sau daca ai trait destul, sau esti multumit ,consideri ca e momenul sa te duci.Dar daca te mai chinui,nu 5 minute ci 5 ani sau 5 luni,timp in care ajungi o epava si induri umilinte neinchipuite,ii torturezi pe cei dragi…….ce faci?Ajung poate la alt subiect de discutie;dreptul de a hotara singur sau printr-o intelegere prealabila cu persoanele din familie (indreptatite legal) sa iti curmi suferinta.Cum poti sa ajungi sa accepti aceste lucruri?Ti-ar ajunge doar gradul de cultura (intelepciunea)?Sau in acest caz mai poti sa accepti ca moartea e ca si ploaia?
In cazul de care spuneti cred ca este vorba mai mult de suferinta, despre cum se poate suporta toata suferinta aceea. In aceasta situatie ar fi foarte dificil intr-adevar si nu exista nici o formula simpla care sa poata fi data. Nu este ceva ce poate fi scris intr-o postare sau intr-un articol, este un proces prin care poate trece persoana in cauza, cu ajutor din partea altora.
Intr-adevar nu se poate raspunde intr-o postare.Desi din pacate asta e soarta multor batrani.Oricum eu va multumesc pentru atentie.
Si eu ma gandesc mult la moarte, si mai rau mi se amplifica frica. Nu imi este frica de modul in care o sa mor, nu imi este frica de ce se va intampla cu mine dupa ce mor, nu cred in rai sau iad. Singurul lucru care ma inspaimanta si care de multe ori nu mi da pace cand pun capul pe perna este, suferinta pe care o voi provoca mamei mele, surorii mele, tatalui meu si sotului meu. Si la fel, imi este frica, daca unul din ei ar muri, ce o sa se intample cu golul ala lasat? Am citit tot felul de modalitati de a invinge teama de moarte, si toate se refera la faptul ca exista rai si iad, si ca nu ne mai intoarcem, dar de teama suferintei pe care o lasam in sufletele celor care raman aici, nu vorbeste nimeni! Si de modalitati de a incerca sa scapam de teama asta, nu vorbeste nimeni. tOTI SUNTEM EGOISTI?
Buna Madalina, intr-adevar, cand pierzi o persoana draga ramane o suferinta si un gol pe care nimeni nu poate sa-l umple. Intr-o astfel de situatie de obicei ajuta confruntarea cu gandurile care provoaca suferinta pana se ajunge la o stare de acceptare. Doliul are mai multe etape iar in final se ajunge la o stare de impacare. Un rol foarte important il are si filosofia fata de viata si moarte deoarece poate oferi un confort psihic si o legatura cu persoana pierduta. La un nivel spiritual acea legatura care nu este fizica nu se pierde niciodata.
Adv,si eu seara cand pun capul pe perna ma tot gandesc la moarte ,si ma gandesc daca ar murii cineva din familia mea…