Narcisism – în spatele măștii

Cea mai puțin înțeleasă tulburare de personalitate din societatea noastră este tulburarea de personalitate narcisistă. În mod stereotipic, atașăm eticheta de narcisist cu ușurință oricărui om ce ne-a oferit indicii că ar avea o părere prea bună despre sine.

Dar cum arată, de fapt, portretul unei astfel de persoane, văzut prin lentila psihologică?

Conform mitologiei grecești, Narcis era un tânăr extrem de fermecător, dar cu o atitudine disprețuitoare față de tot ce îl înconjura. Văzându-și într-o zi reflexia în apa izvorului, avea să se îndrăgostească pe loc de imaginea atractivă din fața ochilor.

Inițial naiv, își va da seama ulterior că ceea ce vedea în apă era chiar el însuși, dar sfâșiat de ideea că astfel iubirea sa pentru imaginea perfectă nu se va putea materializa niciodată, se sinucide.

Câți dintre noi cunoaștem astăzi cel puțin un Narcis? Adaptat lumii moderne, acest personaj infatuat, care duce iubirea de sine la un alt nivel, este încă prezent printre noi.

Remarcându-se prin impresionantul set de calități – dublat, desigur, de o atitudine arogantă, el poate fi regăsit în cele mai obișnuite dintre locuri: de la mass-media în persoana celor mai faimoase și influente celebrități, până la locul de muncă sau, din păcate, chiar sub acoperișul nostru.

Cei ce încalcă limite

Un individ cu structură narcisică este absent la nevoile celorlalți și de cele mai multe ori incapabil în a înțelege ori a se identifica cu sentimentele lor, încălcând adesea limite în drumul spre propriile reușite.

Această lipsă de empatie vine drept consecință firească a unei preocupări excesive pentru sine, pentru imaginea impecabilă pe care și-o construiesc în societate și care speră să le aducă un tratament special, putere și admirație. Pentru toate aceste beneficii, ei sunt gata să ocolească oricând virtuți precum compasiunea, sinceritatea sau corectitudinea. Dar unde își au rădăcinile toate aceste standarde nerealiste?

În spatele măștii

Experiențele din prima parte a vieții trasează contururile lumii noastre de mai târziu. Ele ne schițează cu iscusință portretul viitorului adult, cuprinzând și cele mai fine detalii, ca un artist desăvârșit.

Însă, precum în artă, în viață rezultatul final ne poate surprinde de multe ori.

Astfel, pentru aceia dintre noi care nu-și rememorează cu drag trecutul- și mai cu seamă copilăria- mintea noastră are grijă să dezvolte mecanisme prin care să ne apere de disconfortul ideii amintirilor neplăcute sau, și mai rău, de posibilitatea repetării lor.

Așadar, atunci când ne întrebăm de ce unii oameni se remarcă prin caracteristici negative, răspunsul poate fi: se protejează pe ei înșiși de suferință (fie ea din interior sau de afară).

Poate nu ne va surprinde să aflăm că persoanele cu tulburare narcisică sunt de fapt de multe ori acei foști copii răniți, neglijați, ce nu au avut de ales decât să facă din propria persoană un protector.

Deși mai des întâlnită, aceasta nu este singura cauză. La cealaltă extremă – la fel de toxică – se află tratamentul preferențial exagerat din partea părinților în primii ani de viață. Veșnic îndrăgostiți de performanțele sportive și notele de zece ale copilului lor, îl transformă involuntar într-un trofeu al familiei, care va învăța că nu are valoare decât atunci când este cel mai bun.

Un copil obișnuit să fie lăudat excesiv (mai ales) atunci când are parte de o reușită, va ajunge să dezvolte mai târziu o stimă de sine condiționată de performanțele pe care le obține, pornind astfel într-o veșnică goană după lauri, și ajunge tot mai aproape de narcisism.

Indiferent că provine dintr-unul sau din celălalt scenariu, conceptul de narcisism are la rădăcină un ego fragil, rănit, care determină persoana afectată să își organizeze în permanență identitatea în funcție de atenția și aprecierea celorlalți.

Relația cu un narcisist

V-ați surprins vreodată reproșându-i cuiva „Ar trebui să te înregistrez data viitoare!”?

Dacă răspunsul este da, atunci probabil cunoașteți acea frustrare intensă ce vine odată cu refuzul celuilalt de a mai recunoaște ce ne-a spus în timpul disputei din ziua anterioară.

Ei bine, partenerul unui narcisist s-ar putea să simtă acest lucru mai des decât și-ar dori. Recent, specialiștii au propus termenul de „gaslighting” pentru a descrie o formă specifică de abuz psihologic, în care victima ajunge să se îndoiască de propria sa memorie și chiar sănătate mentală.

Agresorul refuză să-și recunoască contribuția la situații precedente, răstălmăcind cuvinte și negându-și mereu vina. În viziunea sa, celălalt exagerează mereu prin reacțiile lui „dramatice” și „căderile nervoase” inutile.

Rețeta dezastrului

Pentru că întregul lor sistem oscilează între nevoia puternică de oameni și convingerea că nimeni nu este îndeajuns de bun pentru ei, relațiile acestor persoane sunt rareori sănătoase, fiind caracterizate de multă nestatornicie și haos.

Dacă vă întrebați cum ar putea suna descrierea unor persoane care ar accepta conviețuirea în astfel de termeni, răspunsul s-ar putea să nu vă surprindă: de cele mai multe ori, acestea sunt persoane co-dependente, cu un atașament anxios, dispuse să se sacrifice pe sine ori să-și pună în pericol bunăstarea pentru a menține relația, fiind gata mereu să îndeplinească nevoile „speciale” ale perechii sale (care, după cum am stabilit mai sus, sunt disproporționale în raport cu cât oferă).

Explicația? Pe de o parte, persoanele cu narcisism au abilități foarte dezvoltate de a-i manipula pe ceilalți în scopuri personale, iar pe de altă parte co-dependenții prezintă o instabilitate emoțională care îi expune pericolului de a fi manipulați – chimia perfectă.

O astfel de persoană vulnerabilă devine în acest mod recipientul unui tipar comportamental abuziv, hrănindu-le egoismul și încurajându-le trăsăturile toxice. Pe scurt, asigurându-și rolul de victimă.

Încercând să formuleze un „desfășurător” al eșecului, cercetătorii au studiat felul în care o astfel de relație evoluează. La început, în faza pe care psihologii o numesc etapa de idealizare, persoana cu tulburare narcisistă cucerește prin încrederea debordantă în sine, calitățile sale aparte și micile atenții, menite să joace rolul de „momeală”.

Următoarea fază, cea de devalorizare, este momentul în care partenerul prins în plasă începe să fie ținta nemulțumirilor celuilalt (care realizează că nu se mai ridică la așteptările înalte).

În încercarea disperată de a-i reintra în grații, partenerul vulnerabil pășește acum în capcana de a face compromisuri din ce în ce mai costisitoare pentru a salva relația.

Această dinamică disfuncțională se încheie, în cele din urmă, prin abandonul din partea narcisistului, atunci când beneficiile obținute de pe urma relației devin din ce în ce mai puțin aparente.

Terapia sau „dezbrăcarea armurii”

„Nu este nimic în neregulă cu mine, ceilalți trebuie să se schimbe”

„Eu sunt perfect, doar celălalt greșește”

Din această perspectivă, este lesne de înțeles că o persoană cu narcisism nu consideră psihoterapia drept o soluție pentru ceea ce nici măcar nu recunoaște ca fiind o problemă.

Deși putem intui cu ușurință alte nenumărate piedici care pot sta în calea tratării acestei tulburări, vestea bună este că nicio armură nu este prea grea și nicio rană prea adâncă pentru un terapeut priceput.

Conștientizarea de către aceștia a impactului distructiv pe care îl pot avea asupra celorlalți este unul dintre cele mai importante obiective în procesul vindecării şi, de asemenea, punctul de plecare în terapie.

Alte scopuri pe care se fundamentează parcursul psihoterapeutic pot avea în vedere:

• dezvoltarea abilităților de reglare emoțională, punându-se accentul pe emoțiile „normale” și pe tolerarea imperfecțiunii și a frustrării
• recunoașterea mecanismelor de apărare și slăbirea predominanței acestora
• învățarea unei forme de auto-acceptare care să nu fie dependentă de factori externi (laude, câștiguri, aprecieri)

În spatele scutului

Indiferent că v-ați regăsit în pielea personajului descris ori a persoanei de lângă el, o noțiune pe care este bine să o reținem cu toții în legătură cu acest subiect este aceea de vulnerabilitate.

Trăsăturile întunecate ale acestei tulburări pe care am descris-o astăzi nu sunt, la o analiză atentă, nimic mai mult decât straturile protective ale unei persoane vulnerabile, dornice de a-și regăsi autenticitatea sinelui pierdut printre aparențele blocate în conceptul de narcisism.

Surse:

Campbell, W. K., & Miller, J. D. (2011). The handbook of narcissism and narcissistic personality disorder: Theoretical approaches, empirical findings, and treatments. John Wiley & Sons.

Pincus, A. L., & Lukowitsky, M. R. (2010). Pathological narcissism and narcissistic personality disorder. Annual review of clinical psychology, 6, 421-446.