Cele 5 stadii ale perioadei de doliu

Una dintre cele mai grele perioade din viața noastră este aceea în care suntem puși în fața faptului dureros că cineva drag nouă nu mai este printre noi, adică perioada de doliu; iar oricât de mult ne-am dori, noi nu mai putem face nimic ca să schimbăm această situație.

În acele momente ne încearcă emoții și gânduri greu de înțeles, de organizat sau de controlat: tristețea profundă, furia, dezamăgirea, lipsa speranței, sentimentul de frustrare sau pur și simplu sentimentul de gol interior, când nu ne mai putem gândi sau nu mai putem simți absolut nimic.

Deși foarte dureroasă, fiecare dintre noi trecem prin această perioadă de doliu, iar timpul vindecă rănile sufletești. Încet-încet ne reluăm activitățile obișnuite, ne revedem cu prietenii dragi și momentele împreună cu ei sau cu familia devin din nou plăcute. Toate acestea se întâmplă însă după ce parcurgem cele 5 (sau cel puțin câteva dintre) stadiile doliului.

Cercetătorii din domeniul psihologiei au analizat și ei fenomenul de doliu, observând modul în care gândesc și simt oamenii în general în această perioadă. Prima persoană care a făcut acest lucru într-un mod sistematic a fost Elizabeth Kubler-Ross, iar rezultatul investigațiilor ei a fost formularea celor 5 stadii prin care oamenii trec în procesul de doliu.

1. NEGAREA. În această etapă, când vestea pierderii unei persoane dragi este proaspătă, prima reacție a oamenilor este negarea realității crunte în care tocmai s-au trezit.

Manifestările negării pot lua forma neîncrederii în vorbele persoanei care ne-a dat vestea sau se pot manifesta pur și simplu în refuzul de a interpreta un astfel de eveniment ca fiind posibil (mai ales când moartea persoanei dragi a fost una neașteptată).

Totuși, această etapă are funcțiile ei: este ca și un amortizor, un scut parțial care ne protejază o scurtă perioadă de adevărata însemnătate a evenimentului, în așa fel încât să putem absorbi informațiile dureroase într-un mod gradat.

Se poate întâmpla ca persoana care primește vestea grea să aibă impresia că nu are nici un fel de emoție, nici un fel de gând, că pur și simplu nu poate reacționa nicicum din punct de vedere emoțional sau fizic. Sentimentele de amorțelă sau de ”privitor extern” asupra propriei realități sunt comune în această primă etapă și pot fi greu de înțeles.

2. MÂNIA. Pe măsură ce senzația de amorțeală începe să se estompeze, emoțiile mâniei încep să aibă tot mi multă putere. În această etapă începem să conștientizăm tot mai mult caracterul tragic al evenimentului și să ne punem întrebări fără răspuns; ”De ce eu?”, ”De ce tocmai acum?” sau ”Este nedrept!” sunt doar câteva dintre posibilele gânduri care ne pot veni în minte în această perioadă.

Persoanele îndurerate pot avea impresia că toate regulile în care credeau, după care își ghidau viața și care, până acum, ”stăpâneau” universul lor au fost încălcate și că s-a săvârșit o mare nedreptate.

Această mânie poate fi adresată oricui: persoanei decedate, medicilor, membrilor familiei, lui Dumnezeu sau chiar propriei persoane, pentru că nu a făcut destul pentru – și – cu persoana care acum nu mai este.

Sentimentele de neputință, de frustrare, de vulnerabilitate în general alimentează mânia, această etapă fiind una dintre cele mai grele de traversat.

3. NEGOCIEREA. Acest stadiu este dominat de o formă de ”gândire magică”, acea credință că situația ar putea fi cumva ”remediată” dacă persoana suferindă ar face destule sacrificii.

Pentru că amorțeala negării s-a estompat, iar mânia nu mai are resursele necesare, această încercare a negocierii vine ca o ultimă speranță că situația ar putea, totuși, să se schimbe.

Cel care a suferit pierderea unei persoane dragi conștientizează acum realitatea dură, dar încă are speranța (sau își dorește extrem de tare) că o poate schimba dacă face efortul/sacrificiul necesar.

Totodată, dacă realizăm că nu mai este nimic de negociat pentru cel drag, ne putem îndrepta gândurile spre negocierea unui viitor mai bun pentru noi sau familia noastră: ”Dacă voi merge mai des la biserică/dacă voi fi un părinte mai bun, poate voi trăi mai mult/poate copiii mei nu vor trebui să treacă prin ce am trecut eu”.

Poate aici ne dăm seama cu adevărat, cât este de prețioasă viața!

4. DEPRESIA. Când orice speranță sau tentativă de negociere au eșuat iar persoana își dă cu adevărat seama că nu mai este nimic de făcut, apare starea de depresie.

Această stare poate fi caracterizată de lipsă de energie, sentimentul de tristețe profundă, senzația că persoana este copleșită și cu totul neputiincioasă. Așadar, îndoliatul probabil va limita interacțiunea socială, va avea mai puțină putere de muncă și posibil va plânge mai mult și probabil își va controla greu aceste sentimente și răbufniri.

Deși este o etapă grea, ea este trecătoare în cele mai multe cazuri.

5. ACCEPTREA este ultima etapă a procesului de doliu. Deși persoana îndurerată nu va uita niciodată persoana iubită și deși vor mai exista momente grele, în care poate vor reveni sentimentele de tristețe, persoana poate avea acum liniște în majoritatea zilelor și activităților din viața sa obișnuită.

Acceptarea vine cu reluarea activităților normale, cu reîntâlnirea cu prietenii și oamenii dragi, cu sentimentul că deși amintirile dor, această durere poate fi suportată; că deși cu toții trecem prin momente grele când cineva drag nouă nu mai este aproape, este în regulă să ne continuăm viața, să ne bucurăm de ea, căci este de neprețuit.

Așadar, când vine vorba de pierderea unei persoane dragi, noi toți trecem prin momente grele. Este normal să experimentăm emoții și gânduri diferite, contradictorii chiar în procesul de doliu; negarea, furia, speranța sau depresia sunt etape dificile, fiecare cu încercările proprii.

Nu trebuie să uităm că toate acestea preced acceptarea situației: chiar dacă viața noastră nu va mai fi niciodată cum a fost înainte, acest ”rău necesar” prin care trecem este procesul care, în final, duce spre vindecarea emoțională și psihică.