Sindromul de Alienare Parentală
Am fost solicitat cu puţin timp în urmă să emit o opinie ştiinţifică în ceea ce priveşte aplicarea unui diagnostic de alienare parentală în cazul unui divorţ în care sunt implicaţi copii.
Sindromul de alienare parentală redenumit tulburarea de alienare perentală a fost propus de Gardner în 1982 şi constă în denigrarea unui părinte de către celălalt părinte şi spălarea creierului copilului cu intenţia de a depărta (aliena) copilul de unul dintre părinţi. (Price & Pioske, 1994)
Practic este vorba de cazurile de divorţ sau de neînţelegeri în familie în care unul dintre părinţi îl vorbeşte de rău pe celălalt părinte pentru a-i îndepărta pe copii de el sau ea.
Există o întreagă dispută ştiinţifică în ceea ce priveşte aplicarea diagnosticului de alienare parentală.
Unii cercetători şi profesionişti solicită utilizarea acestui diagnostic şi includerea lui în cele mai recente ediţii ale manualelor internaţionale de diagnostic, DSM V şi ICD 11.
Alţi cercetători sunt mai reticenţi în utilizarea unui astfel de tip de diagnostic.
Eu nu mă concentrez pe evaluările în scopuri juridice, dar ca psiholog clinician specialist şi cu experienţă clinică, am competenţele necesare pentru a pune un diagnostic sau pentru a emite o opinie ştiinţifică în ceea ce priveşte diagnosticul tulburărilor mentale şi de comportament.
Având experiența unor cazuri de divorț în care conflictul dintre părinți a fost transpus si asupra copiilor, am ajuns la concluzia că există multe situații în care se poate pune un diagnostic de alienare parentală, copii în cauză fiind alienați de un părinte fără voia lor și fără să aibă capacitatea să discearnă situația reală.
Este foarte trist că uneori copiii devin o armă în războiul dintre părinți și că sunt manipulați pentru a se îndepărta de un părinte, cel mai adesea de tată, fără a exista un motiv justificat.
Lipsa de control emoțional și a unor mecanisme de gestionare a emoțiilor sunt principalele cauze care fac ca un părinte să transpună propriile emoții de furie, ură, dispreț, resentimente asupra propriului copil, ceea ce cauzează o traumă majoră în dezvoltarea copilului.
Există suficiente motive pentru a fi reticenți față de un astfel de diagnostic deoarece persoanele aflate în divorț sunt foarte emoționale și au tendința de a manipula informațiile în interes propriu.
Numai printr-o evaluare riguroasă se poate discerne dacă este vorba de alienare parentală, care dintre părinți procedează în acest sens și cum este afectat copilul.
Eu adopt poziția conforma căreia alienarea parentală este un fapt real cu consecințe psihologice pe termen lung foarte negative asupra copilului.
Această poziție pune accentul pe faptul că aplicarea unui sindrom de alienare parentală ar folosi protecției minorilor și repararea relației cu părintele față de care s-a produs alienarea.
Instanțele de judecată se pot ocupa de cazurile în care un părinte alienează copilul față de celălalt părinte folosind evaluarea psihologică a celor doi părinți și a copilului.
În cazul în care s-a produs alienarea parentală, este necesară psihoterapia familiei, a copilului și părinților pentru a restabili relația copilului cu părintele alienat, astfel încât copilul să poată beneficia de sprijinul ambilor părinți pentru a se dezvolta într-un mod sănătos.
Timothy M. Houchin, John Ranseen, Phillip A. K. Hash, and Daniel J. Bartnicki – The Parental Alienation Debate Belongs in the Courtroom, Not in DSM-5, 2015.
JOSEPH L. PRICE, PHD; AND KERRY S. PIOSKE – PARENTAL ALIENATION SYNDROME – A Developmental Analysis of a Vulnerable Population