Despre vinovăție

Despre vinovăție
Photo by Ben White on Unsplash

 Începând să scriu acest articol, am petrecut câteva minute analizând în minte discuții cu diverși clienți, din ultimii ani. Am încercat sa îmi amintesc cazuri în care conversația despre vinovăție nu a reprezentat un eveniment major, care s-a dovedit ulterior și un factor important în starea de blocaj a persoanei.

Și nu am identificat prea multe.

Emoția de vinovăție pare să devină uneori un dat, cu care mulți învățăm să trăim, constant, ca și o formă de asumare a unei responsabilități și o formă de plată pentru greșelile (reale sau percepute) comise.

Vinovăție pozitivă

De exemplu, tu ai putea să te gândești la ceva ce te face să te simți vinovat(ă)?

 Dacă ai găsit un exemplu, este normal. Nu ești singura persoană care se confruntă cu asta. Vinovăția, în doze mici, ne ajuta să ne mobilizăm, să ne respectăm promisiunile, să ne cerem iertare sau să ne comportăm într-o manieră corectă față de cei din jur. Ne ajută să învățăm din greșeli și să ne setăm valori morale.

Vinovăție negativă

Ce facem totuși când o vinovăție apăsătoare rămâne cu noi pe termen lung? Când devine parte din povestea și imaginea noastră de sine? Când influențează deciziile pe care le luăm și comportamentele pe care le adoptăm în prezent? Când ne sabotează planurile de viitor? Sau pur și simplu ne lipsește de energie?

 Auzim foarte des despre tratamentul depresiei și anxietății, dar mai puțin despre tratamentul vinovăției. 

Cum se simte o persoana cu vinovăție?

În cazul vinovăției intense, cronice, persoana simte apăsare, regret către acțiuni/gânduri trecute sau dorințe, rușine, tristețe, stimă de sine scăzută, sentiment de inadecvare, tendința de izolare și sabotaj al progresului prezent sau viitor.

Vinovăția este o emoție foarte prezentă în cultura română și un concept care ne este “predat” devreme în copilărie. Depinzând unde ai avut norocul sa te naști, la oraș sau sat, vina capătă nuanțe foarte accentuate, chiar si pentru acțiuni în esența banale.

În familie, auzim de la părinți cât de tare îi supărăm când facem/nu facem ceva, îi vedem cum ni se arată fără vreo bariera, furioși sau neputincioși să își asume anumite responsabilități și ne inducem vinovăția pentru starea lor.

Sau de câte ori nu ai auzit poate de la o ruda mai în etate cât de teribil de greșit/păcătos este să faci anumite lucruri? Ca să nu mai vorbim de favoritul “Ce va zicea lumea”?

 Prin urmare, câtă parte din vina ce o resimțim este naturală, necesară și câtă este condiționată? Te-ai întrebat?

Și mai ales, când te simți așa, pe termen de săptămâni, luni, ani…cât de tare crezi că ajută să iți trăiești viața la potențialul maxim?

În cercetări sunt menționate diverse tipologii de vinovăție. Însă una singură o vom discuta în acest articol. Scopul este de a observa dacă merită să o păstrăm cu noi vinovăția disfuncțională, cronică sau nu. Ea apare de obicei alături de alte emoții negative, (deprimare, rușine, anxietate) dar merită identificată ca factor individual în posibilele noastre obstacole.

 De exemplu:

Tu simți vina că nu faci/ai făcut destul față de părinții tai?

Că îndrăznești uneori sa îți exprimi nevoile/opiniile/refuzurile?

Că faci lucruri care îți plac (doar ca partenerului, partenerei/familiei/ prietenilor nu prea le convine)?

Că nu faci destulă mișcare și că nu mănânci destul de sănătos?

Că vrei sa lași sau ai lăsat în urma anumite persoane/relații?

Că îndrăznești să visezi la o schimbare în viața ta care pe cei jur i-ar putea afecta?

 Dacă da, nu ești singura persoana în situația aceasta. Am lucrat cu foarte mulți clienți care deși aveau părinți bătrâni, cu boli cronice, s-au simțit vinovați că nu au făcut mai mult să îi salveze, când aceștia au încetat din viață. Adulți care se simt vinovați că nu au urmat cariera pe care părinții le-au visat-o.

Pare de folos până aici să păstrezi vina ca pe o emoție utilă? Pare de folos să-i dai voie să fie prezentă în realitatea ta? Pare de folos pentru a te motiva sa fii o persoana mai bună?

Sau pare că îți mănâncă energie, consumă timp, te ține blocat(ă), te apasă, te face să îți sabotezi progresul către a fi o varianta mai buna a ta?

 Cum educam un copil sănătos și entuziast? Cu vina pentru eșecurile lui, sau cu opțiuni de a alege diferit pe viitor? Cum ne facem treaba la serviciu cel mai bine, cu vină față de manager sau cu entuziasm față de progresul nostru? Cum slabim pe termen lung, din vină, sau din dorința de a fi sănătoși și energici?

Cum devenim un fiu/fiica/ părinte/ partener / individ mai bun, cu multă vina sau cu toleranță?

Și cu blândețe față de ritmul în care ne învățăm lecțiile, dobândim înțelepciunea în situațiile în care ne pune viața?

Cum scapi de vinovăție?

 Dacă și tu ai vinovăția ta, care nu-ți dă pace…te întreb…dacă o tot ții cu tine de atâta vreme…dacă îți era chiar așa utilă, nu ai fi ajuns oare sa te simți deja mai fericit/împlinit/realizat(ă) până acum în ce iți dorești?

 Și dacă oare vinovăția nu creează energie pozitivă și resurse de progres…ce ar fi oare dacă, măcar ca pe un experiment, în următoarea luna, ai face altceva: ai proba să vezi cum acționezi și simți când îți dai voie sa te eliberezi de ea? Să inspiri…sa o expiri…. și sa îți repeți că e în regulă să nu ai totul sub controlul perfecțiunii?

 Ce ar fi dacă iei o foaie și-un pix, îți scrii apăsarea și alegi sa o arunci la coș?

Și îți amintești ca ești om, ca e omenește să faci greșeli? Că faci cât poți și te întrebi oare ce lucruri ai învățat din experiența ta? Și cum poți porni de aici, cu alta atitudine?

 Încearcă un experiment, dă-ți voie o lună să trăiești fără apăsarea aceea!

Măcar așa nu ai sa te simți vinovat(ă) că nu ai încercat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.