Sindromul HIKIKOMORI
Conceptul de hikikomori a fost atribuit la început culturii japoneze (1970) iar mai târziu a fost cunoscut atât în Statele Unite cât și în Europa, cum ar fi Spania(Ovejero, Caro-Canizares Leon-Martinez, &Baca –Garcia, 2014) SUA (Teo, 2013).
Termenul hikikomori a fost inventat de psihiatrul Tamaski Saito și face referire atât la cei afectați, dar și la fenomenul în sine, fiind numit și simptomul retragerii. Nu este un fenomen ușor de înțeles, datorită cauzelor și motivațiilor multiple care pot determina o persoană spre izolare.
Debutul hikikomori a fost frecvent prezentat ca făcându-și apariția la finalul adolescenței și începutul etapei adultului tânăr, cu perioade de retragere voluntară și respingere, dar și cu izolarea socială.
Studiile au constatat adesea o vârstă medie de debut cuprinsă între 17 și 22 de ani (Kondo și colab., 2007, 2013; Koyama și colab., 2010; Takahata, 2003).
Persoana afectată tinde să se izoleze în cameră, își restrânge activitățile și preocupările, prezintă o dificultate în a-și menține relațiile sociale interpersonale și o incapacitate în ceea ce privește domeniul profesional sau academic.
Dacă în trecut și-a propus să finalizeze studiile sau să se angajeze, cel afectat își limitează viața, renunțând la planurile personale, lăsând în grija aparținătorilor necesitățile zilnice (cumpărături, hrană).
Caracteristicile și durata izolării la domiciliu, sunt factori cheie de diagnostic.
În funcție de nivelul de afectare (ușoară, medie sau severă), persoanele manifestă diferite grade de boală. În Japonia, cei care își încalcă starea de izolare la domiciliu de patru sau mai multe ori pe parcursul unei săptămâni NU pot fi clasificați ca hikikomori. Comportamentul persoanelor care nu pleacă de acasă mai mult de trei ori pe săptămâna este considerat izolare socială marcantă. Există situații în care cei care s-au retras din societate au făcut-o pentru câțiva ani de zile.
Asocierea dintre hikikomori și agresivitate a fost deosebit de îngrijorătoare. Unul din 5 recunoaște comportamente violente (Ministerul Sănătății, Muncii și Asistenței Sociale, 2003), cum ar fi să facă găuri în pereții camerei sau chiar violență fizică împotriva membrilor familiei. O serie de cazuri au constatat că 29% dintre hikikomori au avut antecedente de a-și ataca fizic părinții (Hattori, 2005).
Ministerul Sănătății, Muncii și Bunăstării Japonez a enumerat în anul 2013, câteva criterii pentru hikikomori:
- Persoana își petrece cea mai mare parte a zilei și aproape în fiecare zi retrasă în casă;
- Individul are o evitare accentuată și persistentă a situațiilor sociale (de exemplu, frecventarea școlii, mersul la muncă);
- Individul are o evitare marcată și persistentă a relațiilor sociale (de exemplu, prietenii, contactul cu membrii familiei);
- Retragerea socială și evitarea cauzează fie o suferință marcantă la nivelul individului, fie o afectare în rutina normală a individului, în funcționarea ocupațională (sau academică) sau în funcționarea interpersonală;
- Durata retragerii sociale este de minim 6 luni.
Cei afectați sunt în mare parte persoanele de sex masculin, cu proveniență din familii cu statut socio-economic mediu spre superior, care își permit să întrețină un tânăr cu acest sindrom. Unele cercetări din Japonia sugerează că statutul educațional ridicat al familiilor și, în special al taților, crește riscul de hikikomori (Umeda et al., 2012). Aceștia tind să doarmă ziua, iar noaptea și-o petrec accesând jocuri video sau vizionând filme, activitățile lor centrându-se în zona de internet.
În cazul în care locuiesc singuri, se pot aventura noaptea pentru a-și procura cele necesare traiului.
În timp ce în Japonia, durata retragerii sociale mai mare de 6 luni este considerată un criteriu de diagnostic distinctiv, în alte țări, inclusiv Hong Kong și unele țări europene, această limită de timp este redusă la 3 luni.
Prevalența
Prevalența hikikomori variază de la 0,87% la 1,2 în Japonia, în timp ce în Hong Kong este raportată a fi de 1,9 si 2,3% în Coreea. În Italia, se estimează că hikikomori implică aproximativ 1,2% din populația cu vârstă de până la 18 ani, iar în Spania, rapoartele arată că în grupurile de persoane afectate de retragere socială, indivizii diagnosticați ca hikikomori sunt de 12,6%. Date similare au fost observate și în Franța.
Factori de risc
Hikikomori coexistă cu o varietate de tulburări psihice, care sunt sugerate a fi stări de risc preexistente, care dau naștere acestei tulburări.
- Tulburarea anxioasă socială;
- Tulburările de personalitate (în special evitantă);
- Tulburarea depresivă majoră;
- Tulburarea de stres posttraumatic și tulburările legate de traumă;
- Tulburări de dezvoltare;
- Tulburări din spectrul autist;
- Tulburări de dependență comportamentală (inclusiv adicția de internet și jocuri cu utilizare abuzivă);
- Contexte psihosociale precare (Malagnon-Amor et al.,2015 Kondo et al.,2013 Lee et al., 2013);
- Stilurile parentale (supraprotector și/sau absența implicării paterne)
Strategii terapeutice
Din cauza refuzului persoanelor afectate de a căuta și a primi ajutor de specialitate, intervenția terapeutică poate fi considerată o provocare.
O barieră inițială este pur și simplu lipsa de interes și dorința de a participa la tratament. Un studiu despre hikikomori a considerat că doar 54% caută ajutor. Mai mult decât atât, în unele cazuri, a fost nevoie de un an sau mai mult de sprijin și persuasiune familială înainte ca individul să caute ajutor profesionist (Kondo et al., 2013). Chiar și atunci când vizitarea la domiciliul pacientului este folosită pentru a evita sarcina de a se prezenta, persoanele cu hikikomori sunt extrem de rezistente la participare (Lee, Lee și Choi, 2013).
De regulă, părinții contactează un specialist, (psihiatru sau psihoterapeut), oferind informații în vederea stabilirii unui plan de tratament.
În urma evaluării stării psihice și a nivelului de incapacitate funcțională, se stabilește și intervenția terapeutică.
Se recomandă o intervenție multidimensională, inclusiv o abordare progresistă centrată pe sprijinul familiei. Abordarea inițială, în strânsă coordonare cu membrii familiei, se bazează pe primul contact și evaluarea persoanei afectate, urmate de sprijinul direct al acestuia.
Ulterior, se încearcă terapia individuală, terapia de grup și diferite forme de socializare, scopul fiind atenuarea singurătății și crearea unui mediu favorabil care să permită creșterea interacțiunilor sociale. Dacă o persoană cu hikikomori este supusă unui tratament, psihoterapia individuală poate fi utilă, (Teo, 2012).
Se oferă servicii de asistență și gestionare, activități bazate pe interese comune, sfaturi parentale și educație comunitară (Chan et al.,2014).
Toate aceste intervenții includ vizite la domiciliu, grupuri de sprijin pentru familie, programe de utilizare a internetului în scop constructiv, terapie prin artă, terapie asistată cu animale și terapia robotică (cum ar fi Aibo de la Sony, un robot asemănător unui câine).
Concluzii
Fenomenul hikikomori nu mai este de mult timp privit ca aparținând culturii japoneze. Astăzi, hikikomori este raportat în multe țări, ca o formă de retragere socială care afectează negativ nu numai sănătatea mintală și participarea socială a individului, ci și educația mai extinsă și stabilitatea forței de muncă. Prin urmare, este văzută ca o nouă problemă globală.
Deși, inițial a fost văzută ca o problemă ce ține de cultură, raportări de cazuri hikikomori au apărut și în zone destul de distincte din punct de vedere cultural ale lumii, inclusiv în Oman (Sakamoto, Martin, Kumano, Kuboki și Al-Adawi, 2005), Franța (Furuhashi și colab., 2011), Spania (Malagon, Alvaro), Corcoles, Martin- Lopez și Bulbena, 2010) și Statele Unite (Teo, 2012).
În cele din urmă, un sondaj internațional în nouă țări a prezentat un prototip de hikikomori și a constatat că psihiatrii din întreaga lume au simțit că astfel de prezentări de cazuri există în țara lor (Kato și colab., 2012)
Hikikomori poate fi explicat ca fiind o condiție socială a tinerilor care se retrag, cu vârste între 12-30 ani, și pot prezenta afectare zilnică a funcționării și comorbiditate psihiatrică. Fiecare țară are propria abordare în ceea ce privește identificarea sindromului, se susține că fenomenul hikikomori este rezultatul mai multor tipuri de probleme medicale, sociale și emoționale.
Cele mai multe cazuri de hikikomori încep ca ,,sindromul refuzului școlar”, copiii resimt o incapacitate referitoare la sarcinile academice, refuzând în cele din urmă să frecventeze școala. Alteori, hikikomori este rezultatul unor agresiuni din partea celorlalți colegi care îi percep ca fiind ,,diferiți” ,,sensibili” sau reci emoțional (un exemplu ar fi acei copii care nu își salută colegii).
Pe scurt, refuzul școlii poate fi un precursor al fenomenului hikikomori, găsit în 70% din cazurile observate de un clinician (Saito, 1998).
O parte dintre ei reușesc să își finalizeze studiile și recurg la izolarea în casă, deoarece nu își găsesc un loc de muncă dezirabil sau le lipsește sentimentul de apartenență.
Din cauza proliferării internetului în societatea modernă, comunicarea ,,indirectă prin intermediul tehnologiilor este din ce în ce mai comună. Unele persoane diagnosticate cu hikikomori afirmă că au ,,prieteni virtuali”, pe când alții spun că relațiile virtuale nu contează ca interacțiuni sociale, mai ales dacă implică o interacțiune printr-un avatar fictiv, care este complet diferit de modul în care ar interacționa o persoană.
Utilizarea internetului și a jocurilor video a fost legată de izolarea socială, mai ales în Coreea, unde a devenit o problemă majoră de sănătate publică (Block, 2008).
Dat fiind faptul că fenomenul hikikomori este multidimensional, echipele de cercetare multidisciplinare sunt extrem de necesare pentru a înțelege acest fenomen și pentru a obține un succes semnificativ în prevenția și tratarea lui.
Dincolo de diagnosticul psihiatric, cum ar fi schizofrenia, depresia și TSA, pot exista unele mecanisme comune legate de factorii biopsihosociali. Unii dintre ei se retrag pentru a evita o realitate dureroasă. O data cu revoluția IT, nevoia de comunicare directă s-a diminuat și s-ar putea ca viitorul să aducă o societate în care sa creeze contextul pentru a deveni cât mai mulți tineri hikikomori. Tocmai din această perspectivă ar fi indicat să privim hikikomori „ca un sindrom al societății moderne”, nicidecum un fenomen cultural.
BIBLIOGRAFIE
Hikikomori : Multidimensional understanding, assessment, and future international perspectives
https://onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1111/pcn.12895
Hikikomori: experience in Japan and international relevance
2018 Feb; 17(1): 105–106.
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5775123/
The Hikikomori Phenomenon of Social Withdrawal: An Emerging Condition Involving Youth’s Mental Health and Social Participation
European Paediatric Association|, P286-288, October 01, 2020
https://www.jpeds.com/article/S0022-3476(20)30843-X/fulltext
Arina Cipriana Trifu ,Fenomenul Hikikomori de la sindrom la boala clinica, Editura Universitara,2021